Alexandrinei Tulics i se evocă, în discuții și cronici despre cărțile sale de poezie, dorul de regăsire în natura curată, liberă, „nemângâiată” de timp și devenire, acea natură unde să își așeze un altar al contemplației și al admi-rației Creatorului, mulțumind pentru clipa de revelație a frumosului simplu și absolut ce i se dă. Ea este, din această perspectivă, o excelentă creatoare de habitate naturale zidite poetic, în cuvinte și expresii desprinse din însăși fibra creației materiale, reușind să aducă materia să nască ea însăși cuvintele de care are nevoie ca să se povestească sufletului. Ascultăm, așadar, povestea unor tablouri care se colorează de la sine… Trecând de la un adăpost al gândului la altul, de la o poezia la alta, ceva mă face să caut rostul acestui efort de creație și îmi imaginez o masă a tăcerii, purtată mereu în suflet, pe care odihnește o hartă veche, desenată cu linii ce nu se șterg nici în întuneric. Nu știm unde duce, dar fiecare semn arde ca o amintire care nu piere. Deasupra hărții trec „neîntreruptele zboruri”, suflete chemate de o lumină invizibilă, căutând, rând pe rând, o poartă spre o lume ce nu s-a pierdut, ci doar s-a ascuns în adâncul celui așezat cu tăcere la masă.
În fapt, poezia ei s-a născut cu siguranță pe drumul nesfârșit al eului între două zone geografice de referință, în cazul ei, România și America (legată de viață de amândouă), zone care, oricât ar fi străbătute fizic dintr-o parte în alta, tot nu s-ar putea acoperi vidul sufletesc provocat de îndepărtarea de matcă. Astfel, a „zbura” cu gândul și sentimentul între aceste două depărtări rămâne calea cea mai la îndemână, dar mult mai grea, după cum „suspină” avionul însuflețit și mereu în mișcare, care, pentru ea și nevoia ei de identitate, este Poezia.
Neîntreruptele zboruri (Editura Timpul, Iași, 2024) cheamă o mișcare continuă între lumi și timpuri, trecerea sufletului prin vieți, locuri și epoci, așa cum spui că recu-noaștem fiecare colț al acelei lumi, de parcă am fi fost deja acolo. Zborul devine puntea dintre trecutul uitat și prezentul în care căutăm, iar harta unei lumi imaginate nu e statică, ea pulsează de chemare. „Neîntreruptele zboruri” evocă acea neliniște, acea nevoie de a merge mereu mai departe, de a căuta, de a regăsi. Zborul e mișcarea dorului nostru care nu se oprește niciodată. E ca și cum am duce cu noi harta unei lumi pierdute, fără să știm exact unde se află sau cum să o regăsim, dar totuși, fiecare colț al acestei hărți ne este familiar, ca și cum am fi trăit acolo într-o altă viață. Este un dor ce te hrănește, dar care îți răpește, în același timp, puterea de a trăi cu adevărat în prezent. Te îngroapă într-o lume care nu mai poate fi atinsă și, cu toate astea, te îmbrățișează cu o căldură ciudată, de parcă acea lume te-ar aștepta să o regăsești, dar tu nu mai ai cum să o ajungi. Unii oameni găsesc liniște în astfel de gânduri, iar meditația sau vizualizarea acestor locuri pot ajuta la alinarea dorurilor, pentru că dorul de o lume îndepărtată este ca un ecou al unei melancolii care nu poate fi stinsă, o dorință de a atinge ceva ce nu mai există sau poate nici nu a existat vreodată. Este acea senzație care te leagă de un loc sau un timp pe care le-ai trăit doar în visuri sau în amintiri fragile, prea puțin palpabile pentru a le atinge din nou. Poate că e o lume idealizată, o lume ce a existat doar în imaginația noastră sau în viziuni trecătoare, dar totuși există acolo, în adâncul fiecărei bătăi de inimă, ca o melodie ce te urmărește în fiecare pas.
Fiind o formă de memorie a libertății, în zbor nu există granițe, doar direcții. Dacă harta e o relicvă a unei vieți anterioare, zborurile ar putea fi urmele memoriei noastre libere, ce nu pot fi întrerupte nici de timp, nici de uitare. Zborurile neîntrerupte sunt felul în care sufletul recunoaște drumul, chiar și atunci când mintea nu știe unde se află lumea pierdută. Totul este justificat de memoria sacrului, acea purtare în sine a amintirii divinului, chiar dacă pare uitat. Regăsirea sinelui în compoziția hărții, deși nu știm unde duc meridianele ei, seamănă cu această memorie latentă de a recunoaște ceea ce am pierdut, dar nu putem spune clar ce este acel ceva. În această situare, poezia se face un ritual concentric de demarcare a zonei de sacralitate și de evoluție către centrul cercului, punctul de luminare a memoriei și punerea ei în actualitate. Credința este, astfel, busola, orientarea, chiar dacă harta nu ne arată unde suntem, ci doar ne dă senzația că știm direcția, cum și înrădăcinarea în credință nu oferă mereu coordonate exacte, dar insuflă încrederea că există un „undeva” unde sensul nostru se împlinește. Astfel, sentimentul religios se suprapune perfect, harta e simbolul revelației incomplete, zborurile sunt năzuințele sufletului, iar recunoașterea instinctivă a unei lumi pierdute e expresia dorului nostru după divin.
La Alexandrina Tulics, dorul de absolut divin transferat în sentimentul religios, indiferent de formă, traduce dorul omului după o „patrie originară”, un loc al sufletului unde aparținem cu adevărat. Harta devine simbolul acestei patrii pierdute, iar „zborurile” sunt încercările noastre de a ne întoarce. În esență, e vorba de un pelerinaj nesfârșit, niciodată complet, niciodată finalizat, ci mereu reluat, cu credința că undeva există împlinirea. În planul religios al cărții, e tensiunea dintre viața prezentă și posibilitatea accesării unei lumi celeste în care se găsește pajiștea nesfârșită a odihnei la sfârșitul acestui zbor neîntrerupt.
Liviu APETROAIE
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (269), octombrie 2025