Fiecare om e o stea rătăcită, ce caută a se întoarce la confortul bolții cerești, arta fiind căldura, plăcerea, serenitatea de a fi iar „acasă”, o expresie a perfecțiunii într-o lume imperfectă. Toți fugim în brațele artei ca un copil spre mare… Maurice Merleau-Ponty reliefează, prin citatul: „Un tablou ce-și îndeplinește funcția nu este în primul rând ceea ce văd, ci ceva în funcție de care și cu ajutorul căruia văd”, esteticul nu doar ca reprezentare a lumii, dar ca mijloc de percepere și acceptare a cotidianului în raport cu stările lăuntrice. În opinia mea, M. Merleau-Ponty conturează, prin decupajul textual, frumosul ca antiteză între efemerul uman și eternul pe care-l adăpostește, ca renaștere a perspectivei antropologice și ca topos hierofanic. Consider că omul trăiește în contrapunct cu sinele: efemer prin excelență, însă nemuritor prin fragmentul infim de artă pe care îl ascunde în suflet. A nu-ți crea o lume proprie prin artă, o lume unde ceasurile știu într-un final să doarmă, înseamnă a accepta să cazi în brațele thanaticului din lumea altcuiva, trecătoare și instabilă. De asemenea, cred cu tărie că omul vede în estetic oportunitatea de-a-și depăși propriul cadru existențial, fundamentându-și viziunea în acesta și descoperind „enigmele anistorice” (R. Caillois) prin el. „Frumosul va salva lumea” (Dostoievski), iar frumosul omului se regăsește în capacitatea de a defini universul prin autoscopiile lăuntrice. Totodată, sunt convins că omul își elevează trivialitatea prin puterea evocatoare a metaforei, înțelegând profunzimea imposibilului voalată de banalul posibilului. Arta e un refugiu față de profanul mundanului. Astfel, citatul filozofului francez relevă poliformul frumosului prin contrastul între om și parabolă, prin reviviscența perspectivei și prin spațiul sacrosanct pe care îl propune.
În primul rând, ființa umană vede în artă un fundament al valorilor ce conduc spre nemurire. Frumosul, „viața unui adevăr” (A. Pleșu), figurează ca fereastră spre infinitul potențialității, prin care omul cunoaște ce înseamnă a sfida condiționările ontologice. M. Merleau-Ponty cristalizează rolul facilitator al picturii în descoperirea lumii, „cu ajutorul căreia văd”, sugerând-o ca pe o bucurie de grad zero. În viziunea sa, esteticul consolidează perspectiva umană: „ceva în funcție de care […] văd”, integrând omul în firul cronologic pe care îl exteriorizează. Filosoful francez indică faptul că omul poate depăși limitele „marelui Cronos” prin creativitate. Oferind un exemplu din universul livresc, volumul Poveștașul de Mario Vargas Llosa prezintă aporia dihotomică a omului vulnerabil în realitate, dar omnipotent prin artă. Romanul înfățișează povestea unui scriitor frământat de sensul său și al ficțiunii în general. O scenă semnificativă apare când Saul Zuratas își pornește călătoria și realizează că planeta adăpostește atât de multe culturi, încât, descoperindu-le pe toate, va abstractiza trecerea timpului. În acest fel, protagonistul alternează între un garant al unității unei mici comunități și un depozitar al memoriei colective. Confluența celor două planuri dezvăluie ficțiunea ca absolut al aspirației. Povestașul revelă diversitatea umană ce poate fi înglobată în etern doar prin artă. Așadar, frumosul transpune viața într-un context antitetic cu sinele: omul etern prin viziunea creatoare și efemer din fire.
În al doilea rând, arta e un mijloc de reactualizare a dimensiunii sinelui prin lărgirea orizontului de interpretare. Omul vede în estetic o perspectivă exterioară asupra propriei vieți, contopind experiența personală cu cea culturală pentru a se deschide unor noi idei. M. Merleau-Ponty profilează tabloul ca o dedublare a sinelui prin funcția emotivă: „văd”, conferind valențe cathartice propriei vieți trăite prin prisma iubirii față de artă. Acesta raportează scopul general, prin funcția comunicării, la subiectivitatea sa, pe care apoi o lărgește pentru a putea fi universal valabilă. Filosoful de exponent fenomenologic instigă la a-ți găsi locul în sine, în lume, în univers prin frumos. Dacă petreci destul timp într-o viață dictată de artă, poți atinge ce fiecare om a visat, a crezut, a văzut vreodată? Opera lirică Testament de Tudor Arghezi sugerează esteticul ca o reinterpretare a realității în conformitate cu dorința. În viziunea sa poetică, arta nu mai apare doar ca un dar divin, ci și ca un proces laborios, care reflectă imaginea interioară a creatorului: „Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. De asemenea, Arghezi insuflă actului demiurgic proprietatea de oglindire a specificului altui eon: „Bătrânii au adunat, printre plăvani / Sudoarea muncii sutelor de ani”. Poezia evidențiază omul ce descoperă și se descoperă, redefinindu-și percepția. Coroborând, maniera stilistică propune o percepție proteică, cu o detentă metaforică amplă.
În al treilea rând, infailibilul operei de a se adresa misterului ce se ascunde în sufletul fiecăruia îi asigură statutul de spațiu sacru. Singurul punct de incidență al omului cu perfecțiunea apare prin artă. Maurice Merleau-Ponty potențează tabloul ca pe un topos epifanic, care îndrumă omul spre adevărul etern: „Nu este în primul rând ceea ce văd, ci ceva în funcție de care și cu ajutorul căruia văd”. Prezentul gnomic „nu este” ridică constrângerile temporale dintre om și creația sa, schițând arta ca un element ce nu cunoaște cronologia. Citatul creionează fericirea eclezială pe care doar arta știe a o venera. În aceeași idee, tabloul Atelierul artistului de G. Courbet accentuează antalgicul frumosului, acesta știind a remedia prozaicul și a-l transforma în sfânt. Pictorul realist ipostaziază creatorul ce își împarte singurătatea cu fragmente de imaginație epopeice, cu emanații fade, difuze și informe ale propriei minți. Un detaliu semnificativ e diversitatea persoanelor expuse, care indică întreaga lume ce vine spre a fi pictată, în măiestria cotidianului iterativ, mizerabil, sărac: toți vor să își înșele condiția socială prin enigma artei. Pictura prezintă puseuri de fantezie pe care frumosul le trezește în „sinidisis-ul” tuturor. Astfel, omul găsește în estetic teofanic.
În lumina celor enunțate, M. Merleau-Ponty reliefează, prin citat, contextul antitetic al frumosului și al antropologicului, arta ca reviriment al paradigmei și esteticul ca matrice a „sanctitas vitae”, caracterul sacru al traiului. Toți am râs, toți am plâns și toți căutăm a ne iubi pe noi înșine cu disperare, cu ignoranță… Căci o pădure crește mai repede după ce arde, arta e moartea de care aveam nevoie pentru a putea trăi mai intens, mai profund! Putem atinge imposibilul sau putem doar a-l crea!?
Bogdan IACOB
(cls. a X-a, Colegiul Național „Unirea” din Târgu Mureș)
Mențiunea „Gianni Vattimo” la Concursul de eseuri filosofice „Emil Cioran” (ediția 2025), organizat de Catedra de filosofie din cadrul Facultății de Litere a Universității Tehnice din Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord din Baia Mare.
Coordonator: prof. Bândila Melania.
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (269), octombrie 2025