Poveștile și miturile se nasc în general pe mare sau pe uscat, acolo unde omul poate vedea sau imagina fapte și oameni. Mai greu este în aer, acolo unde nu există decât omul și cerul. Acolo unde confesiunile nu au alți martori. Acum vreo 91 de ani, Antoine de Saint-Exupéry publica Vol de nuit, carte care, dincolo de farmecul poveștii și de priza la cititor, te provoca să-l însoțești pe autor în „raidurile” sale nocturne, ba să mai preiei din când în când și manșa.
Puțini dintre cei care s-au „înfruptat” din beția zborului au așternut pe hârtie, pentru profani, experiența lor. Ba, au mai avut timp să se aplece asupra provocărilor și problemelor „pământenilor”.
M-am imaginat, pentru câteva momente, alături de un Marius-Adrian Nicoară, ocupat să ducă pasărea de metal pe cărările de el știute ale cerului, dar care nu ocolește o istorie din care face parte. Cea a aviației. Cea a unui loc din care a luat curajul de a urca sus și care îl cheamă să-i deslușească rostul și rosturile.
Treceam des pe lângă celebrul „Boboc”, despre care știam că e un loc special de pregătire pentru cei care se încumetă să-și testeze curajul. Un văr făcuse acolo militărie la școala de parașutiști și mă făcea să am vertijuri fie și când povestea despre salturile făcute. Un alt coleg de liceu făcuse acolo școală de pilot de elicopter. Alte povești. Ce vedeam eu din tren erau niște garduri înalte, niște foișoare, câte o siluetă în uniformă traversând curtea (cât se putea vedea) și atât. Unde erau fabuloasele trupe, aparate, pregătirea aceea specială pe care mi-o imaginam? Trenul mă smulgea impasibil din peisaj și eu redeveneam un pasager anonim, fără răspunsuri.
Am descoperit, în cartea de față, Raiduri prin cultură (Editura Tipo Moldova, 2025), un tom impresionant, pe care nu m-aș fi încumetat niciodată să-l înghesui între copertele unei cărți, răspunsuri la multe dintre întrebările naive pe care mi le pusesem atunci. Și nu numai atât. Și un om al cetății. Și un atent arhivar al evenimentelor cu care a fost contemporan și pentru care are propriile dioptrii. Dar și un om care ține, patetic și lucid, la orașul de care este legat, Buzăul. O poveste pentru care, cel care bate cărările nevăzute a coborât, încercând nu să învețe să meargă el, ci încercând să ne învețe pe noi să zburăm.
Dar să intrăm cu el în povestea pe care ne-o propune. Scurt și concis: Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă. Și a informației pe care eu nu o cunoșteam, faptul că România este a doua țară după Marea Britanie care a înființat această ramură de învățământ militar. Școală care a funcționat, scrie autorul, la Cotroceni, Botoșani, Iași, Odessa, Tecuci, Buzău, Boboc. Iată că și bunii noștri moldoveni au „pipăit cerul”!
Altă informație seacă, dar care, în imaginația mea, prinde „carne” narativă: „Aviatorii de pe Aerodromul «Boboc» au intrat primii în lupta pentru reîntregirea țării la 22 iunie 1941, ora 3:00”. Rămânem în aceeași complexă și mereu fertilă zonă de informații, din care aflăm cum că, prin Convenția de Armistițiu, urma să fie predați toți prizonierii de război, sovietici și aliați. „Recolta” a fost, aflăm, de 56.813 cetățeni sovietici și 78 de cetățeni americani. O parte însă, conform inspecției făcute la sfârșitul anului 1945, nu doreau să fie repatriați, chiar dacă nu proveneau din Uniunea Sovietică. Nu am aflat din paginile de istorie despre aceasta și, evident, se pot deduce multe din refuzul de a se întoarce peste Nistru. Or fi trecut pe la Buzău și pecenegi, și cumani, și vizigoți, și bastarni, și alte și alte neamuri, dar așa Babel etnic ca la începutul anului 1946, mai rar. Iată din cine era alcătuită populația județului conform unui raport oficial: români, cehoslovaci, ucraineni, unguri, turci, sârbi, albanezi, austrieci, francezi, evrei, ruși, germani, greci, iugoslavi, italieni, polonezi, armeni, iranieni.
Obsesiv însă revine zborul. Primul zbor al lui Aurel Vlaicu, de pildă, la 17 iunie 1910. Știți care au fost cuvintele rostite de pilot? Ni le amintește Marius-Adrian Nicoară: „M-aș socoti răsplătit cu prisosință pentru cei paisprezece ani de muncă, de teamă și de speranțe chinuitoare, dacă aș ști că am făcut ceva, cât de puțin pentru procesul științei și pentru fericirea oamenilor”. Ne imaginăm o vreme caldă, o asistență numeroasă, parte curioși, parte neîncrezători și emoția lui Aurel. Se va ridica de pe pământ amestecul acela de metal? A rulat câțiva metri, apoi, spre ușurarea tuturor, s-a ridicat la trei-patru metri și a planat alți cincizeci. Nu mai conta nimic, iar spectatorii nu au făcut economie de aplauze. Era o primă și imensă izbândă românească! S-au bucurat și oameni de litere, prieteni buni ai lui Aurel Vlaicu. Printre primii a fost poetul „pătimirii noastre”, Octavian Goga, cel care l-a adus în cercul prietenilor săi din capitală și l-a făcut cunoscut. S-au alăturat Alexandru Vlahuță, Emil Gârleanu, Ilarie Chendi, Șt.O. Iosif, Ilarie Chendi și Ion Minulescu. Noul grup de prieteni a apelat la „un om de treabă și serios” pentru proiectele de viitor ale lui Aurel Vlaicu, nimeni altul decât Spiru Haret.
În 1911, la Blaj s-au ținut lucrările și marile serbări jubiliare ale semicentenarului ASTRA. Un nou val de admiratori a mărit rândurile susținătorilor: Ion Luca Caragiale, George Coșbuc, Duiliu Zamfirescu, Nicolae Iorga, Victor Eftimiu, Barbu Ștefănescu Delavrancea. Cultură și zbor! Cam asta revendică în biografia sa și în cea a tuturor „zburătorilor” Marius-Adrian Nicoară. Și în această cheie trebuie citite textele sale, unele lapidare, de o sobrietate mustind de respect, altele pline de patetism și de evocare inspirată.
Furat de povestea „cu aripi” a autorului, am neglijat partea destinată Buzăului, pe care îl descoperi altfel, dincolo de clișee și de prejudecăți contemporane nemeritate.
Un tom impresionant, de peste șapte sute de pagini, din care se pot desprinde firele altor posibile cărți, care nu mă îndoiesc că vor urma.
Valentin TALPALARU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 9 (268), septembrie 2025