Apărut în primăvara acestui an și prezentat la Târgul Internațional de Carte de la Novi Sad (21 martie), volumul De veghe la hotarul limbii române (Editura Institutului de Cultură al Românilor din Voivodina, colecția „Cercetări”, Zrenianin, 2025) reprezintă o cercetare necesară și valoroasă asupra literaturii române din Serbia, atât prin importanța academică semnificativă, prin abordarea critică riguroasă și prin documentarea solidă, cât și datorită asumării unei responsabilități de recuperare și de integrare ale unui segment esențial al istoriei noastre literare. Autoarea Delia Muntean iscodește cu seriozitate și curiozitate spirituală, de câțiva ani, prin „cartea interioară” (tot ce înseamnă creație literară, colectivă ori individuală, de expresie/de simțire românească) a comunității de români din Banatul sârbesc, parcurgând integral, „cu creionul în mână”, producția beletristică (și nu numai) a unor scriitori aparținând minorității românești din provinciile Voivodina (paisprezece) și Valea Timocului (unul). Aceștia se confruntă (în context istoric, politic anevoios) cu dificultăți în păstrarea limbii materne și a identității, literatura fiind o componentă esențială în configurarea apartenenței, având meritul de a conserva limba și tradițiile, reprezentând, în același timp, un spațiu vital pentru exprimarea artistică și pentru dialogul intercultural. Deși marginalizată și puțin cunoscută în afara granițelor geografice, literatura română din Serbia se distinge prin autenticitate, este un fenomen viu și complex, care reflectă apartenența la limba maternă, dar și influențele multiculturale și provocările identitare cauzate de conviețuirea într-un stat în care româna este minoritară.
Așa cum arată autoarea în „Lămuriri”, acești scriitori au fost nevoiți să își croiască o identitate culturală într-un teritoriu cu constrângeri politice, multietnice, ideologice, aflat la periferia geografiei ligvistice românești, dar s-au afirmat prin originalitate, prin perseverență și angajament comunitar, mânați de dorința de a supraviețui „cu verticalitate în aceste condiții”. Intenția Deliei Muntean este de a descoperi și de a așeza temeinic această piesă de puzzle rătăcită a peisajului literar românesc „la locul ce i se cuvine: ca parte componentă firească și necesară a istoriei literaturii române, inclusă în programele noastre școlare și universitare, prezentă în librării și în biblioteci, aflată mai des în atenția exegeților de aici și, nu în ultimul rând, cunoscută cititorilor din România”.
În prefața volumului („Literatura română din Serbia – perpetuul exercițiu de reconfigurare a ființei naționale”), Nicu Ciobanu pornește, de asemenea, de la receptarea capricioasă a acestui segment literar, fie la „limita exoticului și a revelației, ca o manifestare culturală marginală”, fie trezind un minim interes artistic, dar având forța și profunzimea „de a intra în dialog cu literatura română și universală”. Este vorba despre o creație artistică ce se clădește între două limbi, între două culturi și, drept urmare, reflectă această realitate duală. Astfel, prefațatorul consideră că este o carte necesară, prin care Delia Muntean „reușește să tragă un semnal de alarmă asupra necesității integrării și să ofere o platformă solidă” pentru înțelegerea/aprecierea justă a acestei literaturi, validând-o totodată.
Exegeta realizează, în acest prim tom al unui proiect mai amplu, cincisprezece portrete auctoriale ce au în comun conștiința misiunii și aceeași percepție asupra existenței și a scrisului, îmbrățișând un univers tematic concentrat mai mult pe destin, identitate, marginalizare, minoritate, integrare, memorie, dorul de casă, veghe.
Studiul fiecărui scriitor este construit după același tipar, cuprinzând o bogată prezentare biobibliografică, urmată de aprecieri critice privind problematica operei, curentele literare reprezentate, registrul stilistic, cu o aplecare meticuloasă asupra textelor, cu citări elocvente. De asemenea, considerațiile exegetei vizează și „aspectele care îi delimitează de universul artistic al confraților, precum și posibilele afinități”. Analiza atentă a creațiilor a presupus, înainte de toate, strădania de a înțelege „rosturile și resorturile interioare, mecanismele care au determinat anumite opțiuni tematice și stilistice, contextul în care [autorul respectiv – n.n., R.H.] și-a creat opera etc.” – lămurește autoarea.
Delia Muntean esențializează, cu sensibilitate și cu dexteritate critică, încă din titlul fiecărui portret auctorial, nota distinctivă a discursului creator, motiv pentru care le reproducem ca atare în cele ce urmează, desprinzând și câteva idei.
„Slavco Almăjan. «Cartea interiorară», la răscruce”. Acest scriitor a avut un rol important în orientarea culturii din spațiul bănățean de sud spre modernitate, spre despovărarea literaturii de tradiționalism, spre sincronizarea cu stadiul literaturii europene. Inovator și vizionar, atât ca poet, cât și ca prozator și eseist, Slavco Almăjan „crede în puterea literaturii de a da o altă înfățișare lumii”.
„Ioan Baba – un poet al vindecării”. Cărturar format în emulația creatoare din jurul revistei Lumina, acesta experimentează în lirica sa meditația existențială, sondarea resorturilor interioare, dar și orientarea înspre metafizic.
„Călătorind pe marea lăuntrică: Mărioara Baba”. Una dintre vocile feminine ale liricii minorității românești din Voivodina, poeta are un parcurs marcat de trăiri și atitudini complexe: „Chestionează rosturile existenței, se irosește adulmecând clipa ori o mângâie cu smerenie când stă să se împlinească. Tânjește după singurătate și liniște sau, dimpotrivă, «sălciază» pe arterele Novi Sadului, în căutarea sinelui și a cântecului” – notează Delia Muntean.
„Lirica lui Olimpiu Baloș: între supunere și revoltă”. Aparținând generației șaptezeciste din Voivodina, poetul continuă tradiționalismul predecesorilor, însă are și încercări de întâmpinare a modernismului și a postmodernismului, prin poezii dinamice, vii, ce absorb noile influențe.
„Vasa Barbu și «insomniile» lui panonice”. Pe lângă manifestările literare din sfera poeziei, a prozei, a traducerilor, a criticii, acesta s-a remarcat printr-o importantă activitate de editor și de organizator de proiecte culturale. Parcursul liric traversează câteva etape până la saltul calitativ considerabil din volumul Insomnii panonice (2004), care cuprinde poeme construite în jurul motivului literar al „nopții” și care „configurează o poveste personală, ce ia naștere în «panonica mare»”.
„Un «aed singuratic». Vasile Barbu”, prin toată activitatea sa de cărturar și de militant cultural, și-a asumat misiunea de activist în folosul comunității în care trăiește. Ca atare, poezia lui devine „apostolat”, un program prin care, folosindu-se de cuvânt, de limba „punte”, de limba „munte”, încearcă „să dea neamului său sens superior și limpede, să-l apere de încremenire, să-l învețe cum să lase urme, cum să se comu-nice mai lămuritor pe sine contemporanilor și posterității”.
„Brazde în primăvara literaturii. Ion Bălan”. Deși publicul din zilele noastre nu mai rezonează întru totul cu discursul ideatic și stilistic al acestui scriitor fidel esteticii tradiționaliste, în care satul – în confruntarea cu vitregiile vremii – este sursă poetică, îi sunt apreciate meritele semnificative în proiectul de întemeiere a literaturii românilor din Banatul sârbesc.
„Petre Cârdu. Poeme pentru ziua de miercuri”. Este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori din Voivodina, promotor – prin întreaga sa operă (poet, traducător, critic literar, jurnalist, editor) – al dialogului dintre cultura română și cea sârbă. „A regenerat substanțial lirica din Voivodina, aducând-o mai aproape de marea poezie europeană” – subliniază Delia Muntean. Discursul său, în răspăr cu cel tradiționalist, se remarcă prin sensibilitate, dar și prin luciditate intelectuală.
„Nicu Ciobanu. Poetul «exilat pe-o limbă de pelin»” – este o figură marcantă a comunității românilor din Voivodina, o autoritate în domeniul culturii, cu realizări semnificative în multiple domenii, prin care a încurajat cunoașterea și promovarea valorilor proprii ale intelectualității din acest spațiu geografic. Ca poet, a surprins printr-un imaginar artistic și printr-o perspectivă auctorială novatoare, cu „pendulări subtile între concret și abstract”.
„Ioan Flora. «Starea de a simți lumea»”. Poet de o remarcabilă profunzime, a adus și el în poezia română din Serbia un suflu nou, modernist și postmodernist, marcând un moment de maturizare a acestei literaturi. Poemele sale sunt adesea încărcate de intertextualitate, de meditație asupra condiției umane, reflectând influențe occidentale.
„Pavel Gătăianțu – un «soldat fără patrie»” – își asumă scrisul ca „o modalitate de supraviețuire într-o lume și o epocă alienate, neînstare să se așeze”. Este implicat activ în comunitate și opera lui reflectă realitățile sociale și identitare, temele predominante fiind războiul, istoria, poziția creatorului de artă, condiția de minoritar, raporturile omului cu timpul, cu politicul etc. Pentru acesta, „scrisul a reprezentat un mijloc de a dezvălui păcatele și spaimele societății în care a trăit, amăgirile doctrinare, incompetența și dezinteresul oamenilor politici vizavi de cei cărora le hotărau destinul” – arată Delia Muntean.
„«Pășind pe muchia cuvintelor». Valentin Mic”. Autorul este o voce reprezentativă a Școlii de literatură de la Vârșeț, care, prin universul său liric original, dezvăluie „o personalitate aflată în răspăr cu epoca și decisă a-i redirecționa (…) devenirea”. Luându-și în serios, „lucid și vertical”, menirea de poet care pășește „onest pe muchia cuvintelor”, Valentin Mic îmbrățișează franchețea, refuză rafinamentul și literatura facilă de dragul entertainmentului.
„Ion Miloș: omul fără țară, pribeag «din limbă în limbă»” – este unul dintre marii poeți ai literaturii române din Serbia. Purtat de destin prin diverse spații geografice, scriitorul „a încercat să se realcătuiască pe sine în poezie”, îmbrățișând teme precum povara exilului, dorul, tristețea. Într-un limbaj de o frumusețe aparte și construind imagini poetice limpezi, Ion Miloș își concepe discursul liric ca „artă a adevărului”.
„Între zidire și mărturisire: Ileana Ursu” – abordează o voce aparte a liricii feminine, ce „se comunică pe sine” în poezie.
„Mihailo Vasilievici. Poeme scrise «în cuvintele mamei»”. Este poet și militant cultural din Valea Timocului. Parte a activismului său cultural, poezia este un instrument de păstrare a identității, a limbii materne.
Pentru acești scriitori, canonici ori mai puțin reprezentativi, conștiința misiunii, mesajul, datoria sunt mai presus decât desăvârșirea estetică a creațiilor – arată Delia Muntean. Însă tocmai în aceasta rezidă importanța și originalitatea literaturii lor și merită protejarea ei, veghea care presupune responsabilitate culturală, mobilizare de resurse, sacrificii. Lucrarea invită la reflecție, la implicare, la meditație continuă asupra literaturii și identității minorității românești din Serbia. Prin impresionanta muncă de cercetare, de parcurgere și de interpretare comparativă și critică ale întregii producții literare a scriitorilor cuprinși în acest prim volum, Delia Muntean aduce, totodată, un omagiu „tuturor celor care, prin cuvânt și acțiune, au păstrat vie flacăra identității românești dincolo de granițe” (Nicu Ciobanu).
Raluca HĂȘMĂȘAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 9 (268), septembrie 2025