Nu o dată, de la dobândirea bucuriei lecturii, mă regăseam pe mine însămi în romanescul unei narări, pe urma orientărilor provocate de comentariul critic, atât de bine exprimate în tomul Louisei M. Rosenblatt, din 2023, despre cititor și text și despre teoria tranzacțională a operei literare. Între amintire și prezentul activ, mai știu când miraculoasa Dimineața pierdută a remarcabilei Gabriela Adameșteanu mi-a picat în mână în vremea studenției și nu am mai putut abandona lectura ei, așa mi s-a întâmplat, ceva mai recent, și cu volumul Cartea lui Cezar, romanul autenticei prozatoare Angela Martin, carte în care mă regăsesc și eu în poveste, precum alții din generația mea. Și ne amintim, brusc, fervoarea cu care odinioară savuram meandrele rostirii unor adevăruri interzise, parcă devenise un deziderat subversiv dorința de a afla și de a face auzit/văzut adevărul acelor nefericite trăiri zilnice între granițele țării, știind cu toții că nu răzbătea nimic nelalocul lui dincolo de ele, pe căi mai „oficiale”.
Mă fascinează și acum, fiind, desigur, vorba de o altă „fascinație”, perioada anilor ʼ50-ʼ60, cu melanjul a două lumi: cea interbelică, a monarhiei cu tot ce însemna ea constituțional, democratic, pentru comunitate, și lumea de după război, cu începuturile dure ale comunismului, cu oameni ai vechii elite brusc scăpătați și destui arestați, suferind nedreptăți și opresiuni grele, în timp ce alții, neșcoliți, rudimentari, se cocoțau în poziții și în funcții către care, până la acea vreme, doar tânjeau fără măcar să viseze că vor avea vreodată această șansă. Sunt, prin urmare, un fel de incursiune în exact acele vremuri, un fel de Bildungsroman, în dezideratul cândva teoretizat de Goethe și adus la perfecțiune de Thomas Mann, romanul Valentina al Angelei Martin, dar și Cartea lui Cezar, o continuare aproape declarată a acestuia. Cezar Grozescu, protagonistul, fiul Valentinei, ajuns la vârsta studenției (medicinist), își mută existența în capitală, din Vestul țării (Arad) în București, printre „regățeni”, cum îi ironiza odinioară familia lui Cezar.
Autoarea Angela Martin descrie atmosfera anilor ʼ70 pe mai multe planuri. Unul se desfășoară în capitală – cu ajunsuri și neajunsuri – într-un fel de antiteză cu provincialul Arad. Aradul zugrăvit așa de bine parcă din interior, cu traiul pa(ma)triarhal (în saga familiei Otescu, găsești, undeva, o descriere voluptuoasă a organizării curățeniei și a pregătirilor de Paști). Într-un alt plan se creionează contextul politic al acelor timpuri: ne aflăm imediat după Primăvara de la Praga când, în preambulul unui festival studențesc de teatru de la Nancy, se încropește o trupă de teatru cu studenți de la IATC, Filologie, Chimie și cu doi mediciniști, Cezar Grozescu și Carolina Hidișan (mă simt nevoită să mai introduc o paranteză – este vorba despre celebra grupare a studenților bucureșteni „Podul”, rivalizând cu Cenaclul de Luni al lui Manolescu și apoi Cenaclul „Universitas” al domnului academician Mircea Martin. Iar printre membrii grupării „Podul” de la acea vreme se află două nume sonore: regizorul Petrică Ionescu și actorul Iulian Negulescu). Întreg tumultul pregătirilor spectacolului, al transformărilor textului și al mișcării scenice translate în mesaje expresive și subversive vizând modul în care vor juca piesa în festival, într-un mod cu totul diferit de ceea ce urma să se prezinte la vizionare, ne poziționează în cadrul european al acelor vremuri.
Demersul epic reliefează, în fapt, evadarea oamenilor din agresiunea cotidianului totalitar asupra culturii: suntem în țara celor trei F (Frică, Foame, Frig), nu e apă, nu e căldură, nu ai dreptul să locuiești undeva dacă nu anunți miliția locului, apoi episodul cu Toni Berbece care împărțea manifeste, apoi securitatea supraveghind „vigilentă”, apoi… Un alt plan deslușit descrie viața impregnată de pericolele de-personalizării venind din toate părțile: în școală (un lugubru, Sandu Grozea, „mare mahăr la UASCR”, de fapt devotat „colaborator”), acasă (administratorul blocului, domnul Ionescu, pândind fiecare mișcare a locatarilor și în același timp mimând o bunăvoință exagerată, chipurile, sărind în ajutorul lui Cezar când a rămas fără apă și căldură în crucea iernii în cameră). Completarea noastră mai amintește repetițiile cu vizionări din partea „vigililor” ideologi ai binelui țării, dar și „procedurile” din punct de vedere administrativ, precum eliberarea pașapoartelor tuturor membrilor trupei ce urma să se deplaseze în Franța, de care s-a ocupat, pe bază de „listă”, domnul Ciacâr (iată ce nume expresiv!), organizarea călătoriei și a evenimentului de care s-au ocupat tovarășii X și Y. Toate acestea par acum, mai ales generațiilor tinere, nefirești, dar atunci arătau cumplit de natural.
Narațiunea fluentă, captivantă, chiar amplu colorată social-mentalitar, ne induce suficient de multe imagini clare, purtându-ne pe aripile tinereții cu tot apanajul ei, cu îndrăgostiri tumultuoase (Rujița, la Arad, și, ulterior, Carolina, la București, transgresând „lumile” fără suferințe patetice), cu studiul propriu-zis din cadrul facultății, cu activități multiple (amintisem mai sus pregătirile și participarea la Festivalul de Teatru de la Nancy), prozatoarea dăruind, fără parcimonie, timp și energie fiecăreia.
Aș mai îndrăzni să spun că volumul acesta poartă parfumul rândurilor așternute în stil clasic, precum Ionel Teodoreanu în romanele sale cu descrieri ample, calde, cu atenție la detalii care fac deliciul narațiunii (sunt destule exemple în paginile cărții), al „obsedantelor” detalii din proza și jurnalul lui Radu Petrescu, din zbaterile „clipei celei repede” a romanescului lui Sorin Titel ori Bujor Nedelcovici, din germinațiile epicității intuibile la Norman Manea și mai ales la Gabriela Adameșteanu. Și cum să nu saluți această apariție editorială care inaugurează o serie cu totul nouă în romanul românesc contemporan, aceea a detaliilor cotidianului, cartea amănuntului biografic însoțit de amănuntul contextului de viață și a traversărilor labile trecut-prezent și înapoi în trecut? Cu adevărat, prin modul construcției epicului, al imersiei realului agrest, al distribuirii și redistribuirii cotei de participare a eroilor cărții la explicarea apusului unei lumi și a genezei alteia, Cartea lui Cezar reconsolidează profesiunea de credință a cititorului din România primelor decenii din veacul XXI. Ceea ce înseamnă, cu siguranță, un triumf al prozei românești actuale.
Cristina Anișoara ZAINEA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 9 (268), septembrie 2025