Demnă de tot interesul este teoria politică referitoare la statutul subaltern al Țării Românești prezentată de vocea autorizată a prințului valah. Deși a reținut că, în pofida opoziției sale războinice acerbe, în cele din urmă regele Țării Românești a fost înfrânt pe câmpul de luptă de turci, Petru vede în poziția inferioară ocupată de contemporanii lui și de înaintașii mai recenți – aceea de domnitor – o consecință a urzelilor turcești, o declasare datorată jocurilor diplomatice ale acestora. Turcii au izbutit această performanță întâi și întâi prin „dezbinarea lăuntrică între prinții acelui neam al Demetrianilor”1. Ei ar fi fost, prin urmare, cei care au produs și întreținut dihonia dintre ramurile diferite ale dinastiei; lucru greu de pus în cârca turcilor, chiar dacă ei vor fi susținut și încurajat anumiți pretendenți la domnie. Dar, poate idealizând, prințul refuză să creadă – sau să spună – că dezbinarea dinastică a pornit din concurența diferiților descendenți în competiția pentru ocuparea tronului vacant al țării.
Turcilor li se reproșează însă și ridicările împotriva unora dintre domnitorii legitimi ai țării, ei „stârnind poporul la răscoală împotriva căpeteniilor lui”2. Competiția susținută de turci între diversele vlăstare domnești s-a făcut observată încă din vremea lui Mircea cel Bătrân, când turcii l-au instalat la domnie, ca soluție alternativă, pe Vlad Uzurpatorul (spre finalul sec. al XIV-lea). Săgeata critică pare îndreptată însă și împotriva unor episoade precum revolta târgoviștenilor împotriva lui Vlad Dracul, când, urmare a unei expediții de răzbunare întreprinse contra celui care îl făcuse prizonier pe Iancu de Hunedoara, însuși voievodul a fost decapitat, iar fiul cel mare al acestuia, Mircea, a fost îngropat de viu pe târgoveții răzvrătiți (decembrie 1446). Nu este însă deloc imposibil ca referirea să fi fost împotriva politicii Pârveștilor / Craioveștilor de la începutul sec. al XVI-lea, când, cu ajutorul lui Mehmet beg, rudă de sânge cu ei, s-au ridicat împotriva domnitorului legitim aflat în scaun, Vlad cel Tânăr (1510-1512), fiul lui Vlad Călugărul alias Vlăduț (1481, 1482-1495), l-au asasinat și l-au uzurpat. A fost cea mai gravă întrerupere a continuității dinastice de până atunci. Trimiterea putea avea însă în vedere și alte episoade insurecționale, cum a fost, de pildă, ridicarea boierilor buzoieni și a partizanilor acestora împotriva lui Theodosie, fiul lui Neagoe Basarab, ori confruntarea lui Radu de la Afumați cu țăranii ridicați împotriva sa (1521).
După Petru Dumitru, prințul valah în căutare de sprijin pentru ocuparea tronului în Franța și Albion, turcii „încetul pe încetul s-au băgat în Valahia cu toate că acești prinți la urma urmei au biruit asupra supușilor lor”3. Metoda imixtiunilor islamice a fost deci persuasivă, nu pripită. Restaurarea ordinii în țară de către domnitori nu a însemnat, deci, scoaterea turcilor din rândul factorilor perturbatori. Doar pentru a se obține acest efect, spune pretendentul, s-ar fi recurs la cumpărarea favorurilor turcilor: „pentru ca acești supuși să poată fi cu totul scoși de sub ocrotirea împăraților turcești, ei au fost siliți să ofere oarecare daruri și cadouri împăraților mai sus arătați, care, fiind mai întâi de bunăvoie, au ajuns a fi pe urmă o datorie și au fost pretinse de către împărații turcești ca un tribut”4. Tributul este deci considerat ca o mutație finală a darurilor de captare a bunăvoinței trimise sultanilor. Intenția fusese însă alta: se cumpărase cu daruri retragerea oricărei intervenții turcești (imixtiune) în țară. Doar că darurile s-au permanentizat ca obligație, în timp ce respectarea principiului neintervenției în treburile politice interne nu a fost respectat.
Prin aceste interpretări prințul Petru Dumitru arată că ori ignoră adevăratul statut al țării în raport cu Poarta Otomană, eludându-i proporțiile, substanța și întemeierea legală, ori îl răstălmăcește, autoiluzionându-se ori încercând să îl prezinte reginei Angliei (probabil tot așa cum îl prezentase și regelui Franței) într-un fel care să îl avantajeze în raport cu pretențiile sale. Cu toate acestea, el știe sigur că a existat un tratat care a reglementat statutul Țării Românești în raport cu Poarta. Domnitorul român greu de identificat – dar care a pierdut a șasea bătălie după cele cinci dinainte care fuseseră victorioase – a fost prins de turci și întemnițat.
Informații detaliate survin cu privire la tratatul, astăzi necunoscut, a cărui existență a făcut obiectul atâtor discuții politice și istoriografice cu privire la „capitulațiile” încheiate de Țara Românească cu Poarta Otomană – încheiat într-un moment greu de precizat din cauza confuziei din text. Să fi fost vorba despre vremea lui Mircea cel Bătrân? Dacă da, atunci este vorba despre tratatul pe care voievodul l-a încheiat în 14175. După Cristina Croitoru, „se poate admite că «legământul» dintre Baiazid I și Mircea cel Bătrân nu era decât mai sus numitele Capitulații găsite în izvoarele otomane sub numele de ahidname”6, ahdname, achtiname, ahidnâme ori athname, fiind echivalentul termenului occidental de capitulație7.
Când a intrat însă Țara Românească în sistemul statal otoman? După cum scrie cronicarul turc Şukrullah bin Șehabeddin Ahmed, în vremea confruntării lui Mircea cel Bătrân cu oștirea sultanului, inițiativa păcii a venit din tabăra creștină. „Ghiaurii cei fără de minte, Allah să-i nenorocească, văzând măreția musulmanilor, au cerut pace. Ei au luat asupra lor plata haraciului și s-au socotit printre supușii (kul) înaltului prag al sultanului. Au trimis trei fii de principi (emirzadeghian) cu armele lor cu tot, ca să slujească «lângă sultan». Ei și-au luat asupra lor obligația ca, atunci când va fi bătălie și sultanul le va porunci, afară de aceşti fii ai celor trei bei, să trimită și oastea lor după cum va dori sultanul. Ei au jurat că în tot timpul vieţii sultanului ghiaurii cei fără de minte nu-l vor trăda în nici un fel şi nu se vor împotrivi sultanului Mehmed și nici oamenilor săi. Astfel au făcut pace (barâș)”8. Ceea ce notează cronicarul musulman ca obligații asumate de români sunt deci: plata tributului, supunerea față de sultan, trimiterea fiilor la curtea sultanului ca ostatici, angajamentul de fidelitate vasalică și de ajutor militar (auxillium) în caz de confruntare cu vreun dușman. El nu menționează explicit că aceste aspecte ale înțelegerii ar fi făcut obiectul unui tratat de pace. În orice caz, prevederile cele mai importante ale tratatui menționat de fiul lui Pătrașcu cel Bun sunt expuse cu claritate: „s-a hotărât printr-un tratat că prinții Valahiei vor fi numiți de acum înainte voievozi, că ei vor trebui să plătească pe an o sută de mii de țechini de aur împăraților Greciei, că patru din cele mai mari cetăți de pe apa Dunării vor primi garnizoană de Turci, ca pentru îndeplinirea acestui tratat fiul mai mare al prinților Valahiei va locui necontenit în stăpânirea și serviciul împăratului și că, murind tatăl, fiul va fi învestit în stăpânirea și țara aceasta de către împărat, luându-i jurământul pentru veșnica observare a acestui tratat”. Clauzele menționate de Petru Dumitru diferă parțial de cele înregistrate de cronicarul turc din sec. al XV-lea, care reținuse doar vreo trei dintre ele.
„Începând din anul 1417, Ţara Românească devine vasală a Imperiului Otoman. Tributul iniţial a fost de 4.000 de galbeni, dar a crescut de-a lungul secolelor. După moartea lui Mircea în 1418, urmaşii săi, cu mici excepţii, vor continua să plătească tribut otomanilor să menţină ţara în sfera de influenţă a turcilor. Doar Vlad Ţepeş, Radu de la Afumaţi sau Mihai Viteazul vor încerca pentru o scurtă perioadă să scuture jugul otoman. Doi dintre aceştia şi-au pierdut viaţa după domnii scurte, iar cel de-al treilea, Radu de la Afumaţi, a ajuns să se închine otomanilor tocmai pentru a supravieţui şi a-şi păstra tronul”9.
Ironia de destin a făcut ca tocmai cel care critica situația în care se ajunsese, cu obligația de a plăti un tribut din ce în ce mai mare sultanului, să fie, peste numai trei ani, cel care, angajat în competiția pentru tron cu Mihnea Vodă, mărea tributul, aducându-l la o nouă cotă, de 1.160.000 galbeni (Mihnea dăduse „doar” 1.090.000 ducați spre a-și păstra tronul)10. Sporul pus în joc de Petru era astfel de 850.000 aspri, dar devalorizarea asprului și pătrunderea altor monede în Țara Românească – talerii și «șainii» (padișahî) –, creșterea prețurilor și chiar un spor demografic prin venirea de populație de la sudul Dunării au contribuit, toate, la scăderea valorii reale a tributului. Haraciul Țării Românești menținut oficial până în 1583/1584 era de 150 000 aspri, ceea ce însemna: 97.619 galbeni la 1579. Mihai Maxim vorbește despre „o scădere reală de circa 10.000 galbeni a tributului muntean în raport cu valoarea de pe piață a aurului (și talerilor), în decurs de numai câțiva ani”11. În primul an al domniei lui Petru Cercel (exercițiul financiar 1 aprilie 1583/1 aprilie 1584), haraciul a fost nominal majorat la 7.000 000 aspri. În anul financiar 1 aprilie 1584/1 aprilie 1585, cifra nominală a tributului a rămas tot de 7.000.000 aspri (din care Cercel a plătit doar 2.000.000, iar restul Mihnea).
- Ibidem, p. 294.
- Ibidem.
- Ibidem.
- Ibidem, p. 294-295.
- Andrei Alexandru Căpușan, „Lungul drum către normalizarea relaţiilor cu Imperiul Otoman. 140 de ani de la recunoaşterea independenţei României”, vezi: Historia la: https://historia.ro/.
- Cristina Croitoru, „Relații diplomatice între Imperiul Otoman și Țara Românească”, la: https://www.edusoft.ro/relatii-diplomatice-intre-imperiul-otoman-si-tara-romaneasca/.
- „Convenție prin care un stat stabilește un regim de privilegii pentru cetățenii străini aflați pe teritoriul său” (DEX online; vezi: https://dexonline.ro/definitie/capitula%C8%9Bie).
- Şukrullah bin Șehabeddin Ahmed, „Behdjet-üt-Tevarih”, în Mihail Guboglu, Mustafa Ali Mehmet, Cronici turcești privind țările române, I: sec. XV – XVII, XXX, p. 32. Autorul a început să își scrie opera spre sfârşitul anului 1456. El a încheiat-o pe la 1458 – 1459, la peste 73 de ani.
- Cosmin Pătraşcu Zamfirache, „Cum au ajuns străbunii noştri sub stăpânirea turcilor, care a fost preţul păcii şi de ce Moldova şi Ţara Românească nu au devenit provincii otomane”, în Adevărul, 21 septembrie 2018, vezi: https://adevarul.ro/stiri-locale/botosani/cum-au-ajuns-strabunii-nostri-sub-stapanirea-1891912.html.
- Mihai Maxim, „Haraciul Moldovei și Țării Românești în ultimul sfert al veacului XVI”, în SMIM, vol. XII, p. 3-46, 1994, p. 29-30.
- Ibidem, p. 30.
Ovidiu PECICAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 9 (268), septembrie 2025