La sfârșitul unui iulie care nu se dezmințea de numele său popular și ne încingea cu un aer înfierbântat de cuptor, o trupă de poeți a descălecat, precum odinioară întemeietorii Dragoș și Bogdan, în Banatul sârbesc, la Festivalul Intenațional de Poezie „Drumuri de spice”, organizat de către Societatea Cultural-Artistică „Tibiscus” din Uzdin.
Deși lung și obositor, călare pe cai-putere și beneficiind de avantajele aerului condiționat, străbătând sau ocolind nenumărate șosele neterminate sau în lucru, drumul în compania doamnei Delia Muntean, critic literar, și a poeților Gheorghe Mihai Bârlea și Nicolae Scheianu a semănat cu un cenaclu itinerant, devenind plăcut și interesant.
Pe măsură ce ne apropiam de granița cu Serbia, infrastructura și casele arătau tot mai sărăcăcioase, multe dintre ele abandonate, derulând parcă înapoi în timp pelicula originalei democrații românești. Prosperitatea părea tot mai mult a fi o însușire a urbanului. Acolo, în mijlocul câmpurilor dătătoare de hrana cea necesară tuturor, totul indica nepăsare, dezvoltare insuficientă și lipsă de apreciere. Trecând granița, pauperitatea devenea și mai evidentă, pelicula derulându-se cam până prin anii ’90. Traversarea câmpiilor întinse nu s-a făcut printre spice, grâul fiind deja recoltat. Baloți enormi, așezați la intervale regulate, contrastând cu fânețele și căpițele cu care eram eu obișnuit în copilăria petrecută la țară, sugerau înregimentarea și uniformizarea spre care suntem împinși și noi, oamenii, în general, dar și poeții. Greu mai găsești câte o căpiță semeață ce să atragă priviri.
Ediția a XXXII-a a Festivalului „Drumuri de spice” s-a derulat în cadrul unui program mai amplu, care a cuprins lansări de cărți, de reviste, expoziții de fotografie, de pictură naivă și de ceramică pictată, întreceri culinare și un spectacol folcloric al ansamblului de copii din Prundu Bârgăului, județul Bistrița-Năsăud. Spectacolul, susținut în 25 iulie, în Torac, a fost precedat de un recital de poezie.
Călăuziți de sufletistul și neobositul poet Vasile Barbu, pe „Drumuri de spice” au pășit, în 26 iulie, într-o zi de sâmbătă scufundată în lumina dogoritoare a soarelui de câmpie, în curtea Căminului Cultural „Doina” din Uzdin, lângă bustul lui Eminescu, mulți poeți, scriitori, critici, oameni de cultură, jurnaliști din România și Serbia, precum și locuitori din Uzdin și din localitățile învecinate.
La ediția din 2025, Marele Premiu pentru Poezie „Sf. Gheorghe” a fost atribuit scriitorului Valeriu Stancu din Iași. S-au acordat mai multe premii și distincții, inclusiv nouă, maramureșenilor. Festivitatea de premiere a beneficiat de prezența ministrului consilier al Consulatului României la Vârșeț, Daniel Bala, și a directorului Institutului de Cultură al Românilor din Voivodina, Todor Doru Ursu.
Deși am considerat că am dus suficient de multe exemplare din ultimele șase numere ale Nord-ului Literar, am constatat că m-am înșelat, văzând că nu doar oamenii de cultură, ci și românii din Uzdin – oameni obișnuiți – s-au repezit să pună mâna măcar pe câte o revistă, cu care s-au dus într-un suflet până acasă, ca nu cumva să rămână fără ea, că „au ei timp să citească”.
Cât de frumoși oameni am întâlnit în satele românești de acolo și ce limbă română frumoasă vorbeau, cu topica aceea specială, specifică vorbitorilor (și) de limbi slavone, dar în grai curat și dulce! Domnișoara de la cazare, măgulită de reacția noastră când am auzit-o cum ne-a întâmpinat, a deplâns soarta generațiilor viitoare de elevi, ea făcând parte din ultimul ciclu gimnazial care a învățat în limba română. De ce? Pentru că nu mai au dascăli la școlile din sate. Pentru că e prea costisitor și complicat pentru părinți să își trimită copiii la școli românești din localitățile mai mari. Pentru că presiunea statului sârb conduce la disoluția entității românești, potențată și de preocupările insuficiente ale autorităților române. Bărbatul care mătura treptele de tencuiala și vopseaua care se scurgeau de pe pereții Căminului Cultural „Doina” m-a îmbrățișat și sărutat de parcă ne știam de o viață, a răspuns mirării mele declarând: „Io mi-s iubitor de români, mă bucur să văd români-români că vin la noi”. La masa în aer liber de după eveniment, m-am simțit ca acasă, ca în familie, deși a fost prima dată când am pus piciorul în Voivodina.
M-am emoționat văzând români – nimeriți prin jocurile cinice ale istoriei, ale sorții și ale imperiilor în alte țări, striviți de granițe artificiale și nedrepte – mai bravi și mai merituoși decât mulți conaționali. M-am întristat văzând pereții scorojiți ai acestei instituții de cultură a românilor: cartea de vizită a unui stat unde mai e de lucru.
Nae Ionescu spunea acum un secol că „adevărata graniță nu e cea însemnată pe hărți, ci limita până unde se întinde un neam”. Războiul de uzură purtat împotriva comunităților românești se desfășoară de jur împrejurul României. E un război mai vechi, inegal cu etnicii români și cu limba română, purtat la porțile și în curțile caselor, ale școlilor și ale bisericilor românești, pe care îl remarcăm și în Maramureșul Voievodal și în Bucovina de Nord.
Vasile Barbu și toți ceilalți cu suflet de român se străduiesc de peste trei decenii să facă „Drumuri de spice”, deși trec tot mai mult prin noroaie și spini.
Flaviu Claudiu MIHALI
Material publicat în revista Nord Literar nr. 9 (268), septembrie 2025