Franța este probabil cea mai infestată țară europeană nu cu un neomarxism oarecare, ci adesea cu unul extrem. Când, în mai 1968, a avut loc în Paris o răscoală violentă a tinerilor, îndeosebi universitari, s-au utilizat sloganuri, unele scrise, altele desenate cu atât de mult haz, încât ulterior a fost editat un album cu cele mai semnificative dintre ele. M-am gândit mult la unul care afirma peremptoriu că este interzis să interzici, adică să cenzurezi! Admirabil principiu, îți vine să spui, numai că el vine în contradicție cu însuși miezul gândirii, cu faptul care ne garantează că suntem totuși oameni, că gândim. Pentru că a gândi înseamă, într-o primă, fundamentală instanță, să determini, să delimitezi, adică să negi. Omnis determinatio est negatio. Asta face gândirea mai întâi, pune stavilă, limpezește apele primordiale, dă deoparte bezna. Pe cât posibil o interzice în gândire. Știm, mai întâi, ce nu este un lucru și abia mai apoi putem pune problema identității lui. Gânditorul căruia îi este atribuit principiul că orice determinare are la baza ei o negație, tocmai el a presupus ca vitală pentru om libertatea de conștiință, să ai dreptul să gândești și chiar să crezi tot ceea ce îți spune propria gândire. Însă cugetarea presupune imediat să numești lumea din jurul tău, să-i stabilești identitatea, să o știi. Astfel că nu ești întotdeauna și fără limită om liber, ci numai în funcție de ceea ce îți dictează intelectul și nu unul oarecare, ci doar unul instruit. Cultura, oricare cultură, stabilește un set de norme prin acceptarea cărora te situezi și tu în rândul lumii, faci parte dintr-o comunitate, dintre ai tăi. Să interzici interdicțiile, negația, delimitările înseamnă să postulezi ieșirea din umanitate.
Revoluționarii de atunci, care cereau suprimarea tradițiilor spiritului, luptau împotriva culturii, și este semnificativ că, într-o altă răzvrătire, la câțiva ani după cea la care m-am referit, au incendiat, tocmai în piața Sorbonei colț cu un bulevard faimos, o librărie ticsită cu cărți de filozofie, prescurtat ea numindu-se PUF, adică Presses Universitaires de France. Însă cu totul recent, pe alte meleaguri, pe cele de peste ocean, dar apoi cam pretutindeni, a fost instituită anularea de-a dreptul a culturii, îndeosebi aceea ca tezaur moștenit. E un mod absurd de revizuire a trecutului. Dar cu ce preț? Chiar și cu acela al abolirii gândirii?! Și atunci, putem fi noi doar moștenitori ai nimănui, rătăciți, pierduți într-un univers străin nouă și celor ce ne vor urma? Lupta valorilor pentru a se impune nu este mai niciodată una fairplay. Adversitatea, care este vitală pentru existența umanității, nu se desfășoară întotdeauna după legi ale onoarei și ale onestității, ci adesea în mod sălbatic, întocmai ca orice fenomen natural. Important este să fim pregătiți mereu să învingem, fie și cu ajutorul cenzurii. Dar cine să o instituie pe aceasta, cine să o manevreze și cu ce rezultat?!
Când generalul Pavel Kiseleff, guvernator la București, preocupat de organizarea țărilor române, printre altele i-a întrebat pe veliții boieri cum stau cu cenzura, o instituție vitală pentru funcționarea controlată a unui popor, aceștia și-au apropiat capetele cu înaltele lor caftane, au șopotit o vreme între ei și apoi cel mai bătrân a dat un răspuns de pomină: „Până acum la noi kenzura o au făcut relighiunea și moralul public”. Adică biserica și datina strămoșească! Desigur, problema este să știm care biserică și dacă datina mai există și mai poate fi ea activă. Sau este oare mai bine să interzicem cenzura? Pentru că astăzi, la noi, ea nu cenzurează nimic decât ceea ce i-ar deranja pe cei care nu sunt români. Strict, în conformitate cu legile existente, românilor, ca totalitate organică, li se poate face orice, le pot fi adresate oricât de multe insulte, pe ei îi poate călca oricine în picioare și justiția este oarbă. Cenzura funcționează la noi doar pentru a-i proteja pe neromâni! Legile, oricare, trebuie să aibă ambiția de a fi general valabile, să acționeze asupra tuturor, dar la noi ele fac excepție prin faptul că au ambiția de a nu îi apăra pe ai noștri. Cei care fac legile, în numele poporului desigur, și cei care le pun în aplicare nu au altă ambiție decât aceea de a-i prigoni pe cei de același neam cu ei. Pentru a demonstra străinilor care îi manevrează că sunt obiectivi. Există o singură, uriașă spaimă la români: nu cumva să fie bănuiți că îi protejează pe ai lor.
Cu câteva decenii în urmă, la apoftegma Poetului: Cine a îndrăgi străinii… am răspuns: Eu, în orice caz eu! Eu îi voi iubi întotdeauna pe străini. Însă toate acestea până la o limită. Acum cu înțelepciunea bătrâneții adaug: Nici într-un caz în defavoarea alor mei, ci întotdeauna doar în folosul acestora, al celor de un neam cu mine. Ei prevalează în mod absolut.
Ion PAPUC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 9 (268), septembrie 2025