Sufletul nordic al lui Gheorghe Mihai Bârlea își cere cu putere dreptul la memorie, într-un volum care înscăunează puterea amintirii, farmecul firescului și al simplității. „Poetul cetățean”, despre care vorbește Mircea Petean în suculenta sa prefață, a dispărut aproape cu desăvârșire, acaparat de treburile zilnice, copleșit de dezamăgiri lente și latente care ies la iveală ca firul de iarbă prin scrijeliturile pietrei. Odinioară izbucniri ale unei naturi luptătoare pentru binele comun și pentru o lume a progresului social, așa cum erau ele stipulate în programul Alianței Civice, în cadrul căreia s-a manifestat cu calitățile unui lider vizionar, emanau vehemență și răscolitoare cereri de dreptate, aceste manifestări au luat întruchipări mult mai pașnice și mai temperate (chiar dacă problemele au rămas). Astăzi capacitatea de ieșire în Agora a luptătorului s-a rafinat, trecând prin mai multe straturi de cernere valorică și de decantare interioară, într-un proces care a redus patosul liric și fervorile existențiale, determinându-l să se axeze pe virtuțile tradiționale ale unui „homo militans”, în stare să răspundă chemărilor vârstei și ale anotimpurilor trăite alături de semenii săi dârji din nordul înfrățit cu natura.
În acest volum apărut de curând și intitulat Doar împreună. Alte sigilii (Ed. Limes, 2025), lumea s-a domolit ca după o furtună copleșitoare, rămânând doar urme timide de răscoală și răbufniri sufletești. Plutește peste tot un aer de reculegere demnă, rezervată, retrasă într-o meditație programată, sustrasă zgomotului asurzitor al bătăliilor. Peste câmpul de luptă s-a așternut liniștea, s-au instaurat pacea, uzanța diurnă, reculeasă în demnitate și în intimitate familială. Vocea și-a recăpătat gravitatea meditativă, s-a lăsat copleșită de amintiri, de ingerința și de „măreția” traiului zilnic, de bucuriile simple. E nota generală care domină tonalitatea acestui volum, întoarsă mai mult spre fluxul interiorității, spre starea monologală, decât spre cea dialogică, aflată mereu în gardă. Poezia din acest volum propune o stare de respiro, de împăcare cu sine, instaurând o stare de demnă primenire valorică, ceea ce presupune și acceptarea cenușiului cotidian, și coborârea la universul limitat al ogrăzii proprii. Din vechiul militantism exploziv a mai rămas doar un ciob de oglindă și, prin consecință, aluzia vagă la lozinca Alianței Civice „Doar împreună”. Poetul și-a cumințit elanurile, și-a restrâns dialogul social la un cântec surdinizat, ușor resemnat, din care au dispărut dinamismul dialecticii sociale și vocea stihinică a luptătorului, lăsându-se copleșit de tirania memoriei, a unei amintiri obsedante. Poezia sa dobândește ceva mai apăsat virtuți etice și inflexiuni elegiace, îndreptându-se spre pedagogia clipei trăite în mijlocul familiei, al copiilor, al unei ritualități tradiționale, în care prezența tandră și stimulatoare a soției umple stările de reverie cu momente emoționante. Lumea în care viețează acum are farmecul și firescul ei regăsit, ceea ce determină schimbări structurale și în dispunerea termenilor de conivență. Desigur, există și aici o anume fobie la starea de dizgrație politicianistă, la lumea turpitudinii și a imoralității care accentuează sentimentul de cenușiu existențial, de monotonie și uzură spirituală, restrânsă la lipsa de exaltare a inițiativelor. În noul volum al lui Gh. Mihai Bârlea vocea sa se aude mai estompată, mai obosită de tribulațiile zilei, așa cum o declară în incipitul unei poezii: „Sunt obosit! Orașul și-a pus carapacea pe mine până la enervare” (Carapacea urbană), stare care îl determină să se refugieze în oazele de seninătate, spre a căuta în străfundurile inimii imaginile dragi care i-au mai rămas: „Cuprins de irepresibile nostalgii / citadinul din mine se refugiază discret / în orizontul unui deal pleșuv urcat în copilărie / cu un entuziasm aproape muzical; / retrăiesc de parcă mi s-ar înnoi sângele, / încep să pulseze în mine amintiri rătăcite, / mă minunez câtă limpezime are memoria / o credeam obturată de meandrele uitării” (Nostalgii). Invocând puterea memoriei, vădită în capitalul de rezistență din trecut, el transcrie cu acuratețe aceste stări contradictorii: „Predispus să se deghizeze / în spatele uitării vinovate, / să nu-l lăsăm să umilească / dreptul la memorie” (Tentația deghizării). Pribegind alături de autor, pătrundem încet-încet într-un univers vătuit, populat de umbrele satului de altădată, când era cuprins de bucuria trăirilor exultate ascultând horile Anuței lui Negrea, strigăturile lui Gheorghe a lui Badea, pătruns de tropotul înfiorat al celor de la horă, care îi răscolesc amintirile: „Mi-e dor de curtea școlii primare / dar de sat mi-e dor cel mai tare” (Nănești). Orașul îi pare o „carapace urbană” care l-a înstrăinat de statura sa de rural care caută cu ochii pe bătrânii adunați în parc, „seniori fără voie, / numiți astfel de prelații politici / ca să le mângâie orgoliul, / să se creadă cavaleri ai unei armate moarte” (Carapacea urbană – poezie care nu face altceva decât să detalieze starea enunțată în incipit). Vocabulele poetice reușesc să creioneze această trăire vană, deșartă, tot mai golită de timpul istoric: „trăiesc uneori pentru o iluzie”. E sentimentul dominant al omului care nu se mai regăsește pe sine în forfota și trecerea grăbită ale timpului, a cărui cadență comunică o stare de alarmă: „Fugiți, fugiți, / nu mă iau după voi, / stilul meu de viață agrarian / caută să distrugă ce mai rămâne / pleavă prin grâu / și să însămânțeze în pustiu” (Conspirația).
Poetul e tentat să realizeze un bilanț al celor trăite și constată că i-a rămas doar urma dorinței de zbor de altădată, că altfel zbaterea l-a readus la linia comună a omului obișnuit să-și anunțe „declarația de avere”: „Nu am moșii, nici castele, / nici bani să te răsplătesc, / singurele mele odoare sunt lacrimile, / care zilnic din ochi îmi năvălesc // uneori de tristețe, de bucurie adesea, / în definitiv, viața e banal de comună / și derutantă, precum valurile mării, / pe timp de furtună” (Odoarele). Recunoscând că „timpul este doar un câmp de translație”, conchide totuși că: „Amarul vieții nu este neapărat o formă de deznădejde / ci, mai degrabă, o provocare la meditație” (Ochiul). Omul lui Gh. Bârlea este acest individ comun, obișnuit cu travestiul firescului („Schimbăm o haină uzată cu una nouă, / nu neapărat mai grozavă”), iar efuziunile sentimentale și tristețile ne sunt necesare pentru a ne mai întrema sufletește: „Nu fugi de tristețe, / e nevoie de ea în noi, / altfel am fi frumoși la vedere / și de tristețe goi!”. Poezia lui Bârlea caută a se rosti asupra destinului uman, tinzând a se exprima prin formule sentențioase, rod al unor experiențe și trăiri, al unor învățăminte: „Poetul nu poate fi prizonierul unei singure obsesii”; „Umblă încet, foarte încet”; „Iubirea de țară nu e o lozincă”, „Știam că sunt un muritor”, „Tăcerea nu-i ce-a fost odată”, „Nu pune victoria în icoane”, „Suntem precum lumânările” etc. Cele mai frumoase sunt poeziile în care poetul redescoperă lumea trecutului și-i constată măreția și eternitatea. E cazul poeziei Descânt, în care poetul se revede întovărășit cu turma de oi de odinioară, căreia îi cânta cu fluierul bunicului. Sau cel în care își caută mama, steaua polară a vieții noastre, care ne-a privegheat pașii: „ Mi-e dor de tine, mamă, / mă îmbrac în hainele tale / să îți sărut absența; / nu-i niciun gol între noi, / nici măcar aerul nu ne desparte / celulele / iar amintirile refuză să fie moarte”.
Poet al amintirii și al iconelor rurale memorabile, poetul Gheorghe Mihai Bârlea scrie o poezie a nostalgiilor crepusculare, cu note vehemente la adresa politicului contemporan, care i se pare asemenea unei „lumi răstignite rural, în care semi-muții și cu semi-sluții” sunt astfel combinați încât „nici măcar câinii nu mai știu / împotriva cui să-i asmuți”. Există o permanentă căutare a divinului, a îngerilor care alungă grija zilei de mâine, dar neliniștile își fac cuib în sufletul său precum păsările cerului, iar el se simte dator să-i întrebe pe acești stăpâni ai vieții noastre ce au de gând să facă cu viețile oamanilor: „Ce va rămâne după ce-ți termina / de pârjolit iarba și aerul? // Lacrimile vor îngheța pe obrazul pruncilor / aliniați pentru exod? // Mâna va obosi să scrie cu cenușă”. Suprema revoltă a poetului se adresează apoi divinității, implorând-o să intervină: „Qui prodest / Doamne, îndură-te, iar,/ să nu rămână raiul o creație în zadar” (Qui prodest?).
Intitulat Doar împreună, volumul acesta transmite ideea de solidaritate umană și, printr-o vizibilă discreție a tonului, își exprimă credința că nu e totul pierdut, că lumea sufletului își poate vindeca cicatricile pentru a se mobiliza din nou la o acțiune colectivă a celor mici și umili. Oaza de puritate pe care o repune în fața prezentului este aceea a satului românesc de altădată, centru de noblețe și de trăire în simplitate și cucernicie, trează și conștientă de rolul ei, sugerând lectorului că e nevoie de vocea tuturor pentru ca deplinătatea corului să se producă. Dar mai sugerează puterea protectoare a familiei, a satului, a pământului natal. Iubirea e cea care are rolul catalizator, iar singurătatea poate fi alungată de puterea anteică oferită de partenera de viață, a cărei prezență tandră și mobilizatoare și-a pus pecetea pe ciclurile Rostiri in aeternum și Focul viclean, unde pot fi citite frumoase poeme de dragoste, în care elogiul iubitei este total și definitiv. Împreună cu evocările pline de un ușor vis nostalgic, pătrundem în această lume a iubirii dătătoare de viață și de speranță, pășind într-un teritoriu armonios, cu linii clare și apăsate, capabile să ne alunge tristețea și să redeștepte în noi frumusețea cântului și a cuvântului. Penelul aurit al poetului reface scene de un intimism cald și învăluitor, dominate de icoanele sale sufletești care devin extrem de expresive, mai ales că poetul părăsește versul liber de până atunci pentru a se abandona formelor fixe, cu rime bogate, care dau strălucire și mai puternică metaforelor coagulante: „Azi plouă, neastâmpărata ploaie, / vor fi rodiri răscolitoare-n vis, / vom aprinde focuri pe dealuri / imaginând mistere-n paradis; / Promit să iau surâsul tău cu mine, / tu, lasă-te sedusă de poveste; / vom râde de naivul nostru vis /. Ca de-o iubire care nu mai este” (Viața). Prin astfel de versuri, poetul Gh. Mihai Bârlea face dovada că amintirea poate genera oricând frumoase și generoase spații de vis, de reverie și de frumos.
Mircea POPA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 9 (268), septembrie 2025