Trăim printre perpetue și inegale bătălii cu dimensiuni și canoane cărora le suntem captivi, călătorind prin spații și prin vremuri, conștienți că întotdeauna timpul își ia partea câștigătoru-lui. Într-o atare confruntare, spațiul poate să fie un adversar mai puțin crud, lăsându-ne falsa impresie că s-ar putea lăsa dominat. Și totuși, Gheorghe Moiș a ales timpul ca adversar, fiindcă pentru el spațiul pare cel apăsător, cel sufocant. Este dimensiunea pe care nu o poate controla, rămasă la nivel de aspirație, de vis, de durere. Acolo, dincolo de Tisa, în Biserica Albă, de unde este el și unde a predat ani la rând limba română, spațiul se măsoară în cuvinte.
Există așadar o întrebare care nu-mi dă pace de când am citit antologia sa Timpul învins, apărută în toamna lui 2025 la Editura Casa Cărților din Baia Mare: Ce-aș face eu dacă aș fi profesor de limba română, într-un spațiu în care aceasta n-ar fi interzisă, dar predarea ei în școli s-ar reduce tot mai mult? Ce instrumente aș mai avea? Ce refugii, ce debușee? Cred că m-aș agăța obsesiv de timp, de metaforă, de cuvânt, de logos, de poezie. Cuvântul mi-ar rămâne ca ultim bastion al unei bătălii nedrepte a limbii române cu limitările, cu frustrările și durerile care trebuie să fie copleșitoare în astfel de situații. Pentru că poeziile lui Gheorghe Moiș spun mai mult decât zic, trădând dorințele, poate insuficient mărturisite, de așezare a unor rânduieli în ordinea și-n matca lor firească.
Profesorul de limba română Gheorghe Moiș scrie ca să aibă la cine să se întoarcă, scrie cu rănile sale, fără prea mult zgomot, scrie de dragul pământului, al pădurilor, al câmpului și-al iubitei, ca să-și lase numele într-un fel de mâine în care locuiesc cuvintele. Este poetul care tot mai des se retrage în sine și tot mai des se caută printre depărtări, așteptând să se găsească, să se regăsească, să se pună la loc într-un spațiu și-ntr-un timp asupra cărora să aibă un minimum de control.
Pentru autor, poezia este, așa cum el însuși afirmă, „un mod de-a fi, o permanentă stare de reflecție a vieții”. Și, mai ales, este un destin asumat. Versul său pendulează între extreme, între cer și rădăcini, între iarbă și stele, acest balans potențându-i liniștea, pacea, lumina. Discursul său este un delicat și perpetuu îndemn la păstrarea credinței, a limbii, a valorilor profund ancorate în patternul cultural al spațiului românesc.
Gama atitudinilor lirice este tributară confesiunii, sentimentalismului, regretului, răspunsului la întrebări poate nepuse, dar sigur mocnite în straturile profunde ale memoriei, generatoare de nedefinite frământări, precum și unui plan oniric pe care autorul îl invocă, îl caută.
Chiar dacă poezia are cromatica și tușeul unei picturi naive, ea ilustrează fără naivitate tabloul unei lumi nepervertite, a universului rural, a copilăriei, a elementelor care generează oniricul, inspiră și vindecă. „Aici îmi aud eu cuvântul / Cu sufletul tatei legat / Și-mi crește ca bradul cuvântul / Prin spicul de grâu legănat” (Pastel).
Temeri, coerciții, angoase, limitări se ascund în cuvinte: „Doamne, ce nu faci să fie / Mai mulți oameni de-omenie / Că pe unde nu m-aș duce / Fără frică să-mi fac cruce / Și unde n-aș poposi / Că-ntre-ai mei m-aș vrea trezi / Iară când voi sta la masă / Să mă simt ca și acasă” (Rugăminte). De fapt, mare parte din lirica sa reprezintă o rugăciune de dincolo de granița de apă, pe care o mărturisește în Scrisoare mamei: „Nu te gândi că eu nu aș fi trist / Și că de tine, mamă, nu duc dorul / Mă iartă, dacă poți. / Prin lume mai exist / Și despre traiul meu e altul adevărul”.
Sunt multiple rațiuni pentru care oamenii scriu poezie. Resorturile țin de porniri, de sentimente, de dureri, de nevoia de eliberare adesea, de ambiții, poate. Aici, poezia are rolul unui manifest terapeutic, salvator. O terapie pentru ce? Răspunsul vine singur dintr-o foarte simplă privire spre șirul celor câtorva cuvinte-cheie, pe care le întâlnești în majoritatea poeziilor lui Gheorghe Moiș: dor (cel mai frecvent folosit), vis, patrie, pământ, casă, mamă, vânt, câmpie, iubire, rădăcini. E multă patrie în poezia lui, fără a fi totuși o poezie ostentativă. Dar e o poezie salvatoare: pentru poet și pentru limba română. Și aceste rațiuni o plasează pe raftul de sus al unui dureros și manifest patriotism. Poezia, cuvântul scris și vorbit în limba română, ca de altfel întreaga activitatea a dascălilor de limbă română din aceste spații, suplinesc adesea lacunele ori excesul de zel ale unor decizii administrative.
Versul e un melanj confesiv, cu nuanțe din aceeași gamă: de la dragoste la dor, regret și durere. Poezia devine vindecare, armă, instrument de comunicare, carte de Citire. Pentru că, în spațiul său, importantă e cartea de Citire! Gândul meu s-a dus nestăpânit spre imaginea unor cărți din vremea în care scriam cu mâna, caligrafiam cu penița, în satul în care școala, învățătoarea, mama, pământul, rugăciunea… erau una. Se-mbinau într-un concept indefinibil, dar viu, palpabil, dominat de credință, de smerenie, de cumințenie și de emoție. La Gheorghe Moiș, toate acestea se petrec „acolo, acolo lângă Tisa”.
Acolo lângă Tisa, Gheorghe Moiș rămâne un romantic truditor al limbii române, un îndrăgostit trist de locurile natale și românești, un nostalgic – dar nu resemnat – privitor peste granița de apă.
Dana BUZURA-GAGNIUC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 9 (268), septembrie 2025