În narațiunea trecutului pe care Petru Dumitru o oferă, buna rânduială a țării se sfârșește în momentul când turcii au introdus „dezbinarea lăuntrică între prinții acelui neam al Demetrianilor”, ceea ce poate fi datat în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, atunci când pe tron a fost așezat, la concurență cu acesta, Vlad Uzurpatorul (1394 sau 1395-1396). Accentul cade, cum se poate vedea, pe tulburările interne, chiar dacă pricina pe care Petru o detectează este amestecul din afară, cel turcesc. Dezbinarea poartă o vină morală, drept care, în logica viziunii politice a pretendentului, Dumnezeu este în drept să o sancționeze.
Se evocă imixtiunile turcești care au urmat, de la o vreme, „stârnind poporul la răscoală împotriva căpeteniilor lui, încetul pe încetul s-au băgat în Valahia”, ceea ce duce cu gândul la prima înlăturare a dinaștilor Basarabi de pe tron și înlocuirea lor – fie și „machiată” – prin cineva din afară, mai exact din neamul Craioveștilor (Neagoe Basarab, 1509). Cel care a dorit să guverneze țara în locul domnitorilor pământeni a fost Mehmet beg, pașa de Nicopole, aliatul inițial al Craioveștilor, dar care ulterior, după Theodosie (15 septembrie 1521 – ianuarie 1522), a încercat să se instaleze pe tron și care a fost învins cu greu abia de Radu de la Afumați (în 1523).
Spunând despre Basarabi că „acești prinți la urma urmei au biruit asupra supușilor lor”, Petru se referă la restaurarea Basarabilor după dispariția de pe tron a Craioveștilor și a altor pretendenți ilegitimi. El urmărește cu atenție, așadar, firul descendențelor dinastice pentru a-și legitima pretențiile de ultim descendent al liniei domnești basarabe.
Erau cu adevărat ilegitimi Craioveștii? Una dintre cele două legende despre începuturile țării pe care le păstrează compilația târzie a Letopisețului Cantacuzinesc (cca. 1690), așa-numita Legendă a descălecării pravoslavnicilor creștini – nume savant dat izvorului pierdut din care se transcrie, poate chiar într-o formă abreviată, și al cărui original s-a pierdut –, atribuie inițiativa instituirii puterii politice și administrative „banoveților” (= mari bani) de la Severin, Strehaia etc., deci din Oltenia numită pe atunci Țara Severinului, veniți din teritoriile transdunărene. Dacă confruntarea dintre Craiovești, reprezentanții puterii legitime din Oltenia, cu Basarabii, reprezentanții dinastiei unificatoare de la Curtea-de-Argeș și, conform probabilităților, exponenți ai puterii pe care încerca să o legitimeze legenda concurentă înscrisă, și ea, în aceeași compilație menționată, a descălecatului lui Negru Vodă, se referă, de fapt, la lupta pentru putere între înalta boierime olteană și cea vâlceană, a lui Tihomir-Basarab (succesoare, fără implicații genealogice dovedite) a voievodului Litovoi și a fratelui său Bărbat? Aceasta ar însemna, de fapt, necesitatea de a descifra în competiția pentru domnia în Țara Românească două linii dinastice reprezentând puterea teritorială dinainte de unificarea politică ce a avut loc în jurul anului 1300 și care a dus la contopirea lor în ceea ce s-a numit apoi Transalpina, respectiv Valahia, adică Țara Românească.
În acest punct al narațiunii sale, Petru Dimitrie transcrie o legendă cu privire la originea obligațiilor bănești față de sultani. Proveniența acestei legende pare să fie cronicărească, fiindcă ea contrazice ceea ce însuși Petru va susține mai încolo: anume că tributul a fost impus de turci în urma unei ultime confruntări cu românii de odinioară – a cincea din domnia lui Mircea cel Bătrân (repet însă: el nu despre Mircea vorbește). În conformitate cu această tradiție, obligațiile în daruri față de sultani au fost inițial un semn de bunăvoință, o inițiativă de politețe și de deferență a înșiși domnitorilor români, devenind abia ulterior o cutumă și o obligație impusă de dominator1.
Față de o asemenea răstălmăcire turcească a curteniei domnitorilor, cei aflați pe tronul Țării Românești s-au opus cu arma în mână, nedorind să devină stăpânii unei țări tributare. Ei au realizat astfel alianțe cu alte țări, în primul rând cu Ungaria – semn că vremurile la care trimite Petru sunt cele dinainte de 1526, când Regatul Maghiar a dispărut ca efect al înfrângerii de la Mohàcs2. Explicația provine din cronici interne, după cum semnalează însuși textul („cum se vede din istorii”). Este în mod vădit un punct de vedere aparținând domnitorilor țării în faza confruntării cu turcii, deci anterior supunerii lor. Un asemenea text putea fi compus fie în vremea Drăculeștilor, la mijlocul sec. al XV-lea, fie după domniile Craioveștilor, în vremea epopeii eroice a lui Radu de la Afumați (1524-1529). Cum însă cronica internă – de fapt, mai degrabă analele domnești succinte și alerte – s-a păstrat, iar dezvoltarea unui asemenea argument lipsește de acolo, poate fi semn că textul din care preia Petru aceste informații aparținea cronisticii secolului anterior, al XV-lea.
S-a crezut că mai departe informația istorică se referă la Mircea cel Bătrân. Cel care propunea această identificare este Nicolae Iorga: „Mircea, care-și zice: rege și … luptă cu ei [= cu turcii – n. O.P.] acei trezeci și cinci de ani…”3 Domnia lui a fost cea mai longevivă (1386-1394; 1397-1418) din șirul celor de până la Petru Cercel, ocupând un interval de 32 de ani, chiar dacă cu o întrerupere cauzată de intervenția turcilor, când domnitorul pus în scaun de aceștia a fost Vlad Uzurpatorul (1394-1397), după unii istorici istorici fiu al lui Radu şi deci frate cu Mircea, după alții fiu al lui Dan I și deci nepot de frate. Învingător asupra osmanlâilor în cinci bătălii nu se știe să fi fost însă Mircea, ci un alt Radu, cel de la Afumați (1522-1523; 1524; 1524-1525; 1525-1529); confruntările lui cu islamul agresiv au fost mai multe decât numai cinci. Atunci când scria, în 1895, Iorga era de părere, în această chestiune, că Mircea „învins în a șasea bătălie, el e prins și dus la Constantinopol – lucru afirmat și de izvoarele turcești, dacă nu e vorba de o confuzie cu Vlad Dracul”4. Astăzi se știe însă că Mircea cel Bătrân nu a fost luat prizonier și nici escortat la Istanbul, iar pe Vlad Dracul l-a schimbat din domnie Iancu de Hunedoara, nu sultanul, ceea ce arată că protagonistul muntean al celor șase bătălii va fi fost un altul decât cei deja menționați.
Se cuvine însă luată în calcul și posibilitatea ca prin „Radu cel Bun” să fi fost subînțeles Radu cel Mare. În cazul în care tocmai acesta a fost cel confundat cu Mircea cel Bătrân în acțiunile sale, și această posibilă confuzie făcută de pretendent între străbunicul său, Radu cel Mare – care domnea, într-adevăr – la începutul sec. al XVI-lea, dar numai până în 1508, nu în 1510 când deja pe tron se afla Neagoe Basarab –, și Mircea cel Bătrân, domnitorul care a guvernat 32 de ani (nu 35, cât îi atribuie Petru)5, este demnă de atenție. Ea se explică doar dacă se presupune că tânărul fiu de domnitor avea la dispoziție, în anii 1577-1580, mai multe scrieri cu caracter istoric care se contraziceau sau care, prin imprecizia evocării trecutului, permiteau confuzia momentelor din trecut „tasate” într-unul singur (Radu Negru – Radu cel Mare – Mircea cel Bătrân). Textul lui Petru spune: „În anul 1510, Voievodul Radu-cel-Bun, tatăl bunicului acestui prinț, n-a mai vrut să recunoască vreo datorie față de împăratul Baiazid…” Se poate crede, la rigoare, și că domnul de Saint-Bonnet s-a încurcat la redactarea memoriului în propriile notițe, amestecând vremurile lui Radu cel Mare (1495 – 1508) cu cele ale lui Yildirim Bayezid (1389-1402). Dar nu este de crezut că, înainte de a porni cu memoriul său la drum, pretendentul nu a mai verificat o dată dacă trimisul său la regina Angliei a scris corect cele propuse de el însuși să intre în memoriu. Se poate crede, deci, cu șanse de a avea dreptate, că încurcătura se datora surselor contradictorii de informare folosite de Petru, între care acesta a trebuit să deceleze propria versiune despre adevăratul trecut.
Dacă a fost așa, atunci nu doar că pretendentul a avut la dispoziție mai multe istorii concurențiale ale trecutului Țării Românești, pe când se afla în exil adolescentin, departe de țară, ori mai pe urmă, pe când venise în patria părinților și a strămoșilor săi, ascunzându-se la apropiați demni de încredere, ci le-a dus cu sine prin peregrinările sale (Transilvania, Polonia, Italia și Franța). În orice caz, din ele rezultă că, înainte de a trebui să încheie o pace durabilă cu turcii, au avut loc cinci confruntări serioase. Ele ar fi avut loc în timpul sultanilor Selim și Soliman; Selim I (1512-1520) și Soliman (1520-1566), amplasare cronologică ce pare să ateste că Petru a avut la dispoziție o cronică relatând faptele din propriul său secol și acoperind, în orice caz, intervalul 1512-1566. Campanii împotriva Țării Românești conduse de sultanul însuși au avut loc de trei ori anterior sec. al XVI-lea: în 1394-1395, de Baiazid I; în 1419-1420, de Mehmed I; în 1462, de Mehmed al II-lea6.
Domnitorul Țării Românești prins în a șasea bătălie și dus la Constantinopol, eliberat însă după recunoașterea suzeranității turcești, putea fi, în sec. al XVI-lea, Radu de la Afumați. El a luptat, practic, contra sultanului Soliman7 și, chiar dacă nu a fost prins și dus în custodie la Istanbul, tot el s-a înfățișat, prin decizie proprie, sultanului, fiind confirmat în domnie de acesta.
- Vezi A summarie of the charge committed to sieur de St. Bonnet by the Prince of Valaquie: „dar, pentru ca acești supuși să poată fi cu totul scoși de sub ocrotirea împăraților turcești, ei au fost siliți să ofere oarecare daruri și cadouri împăraților mai sus arătați, care, fiind mai întâi de bunăvoie, au ajuns a fi pe urmă o datorie și au fost pretinse de către împărații turcești ca un tribut”.
- „Prinții Valahiei, pentru apărarea libertății lor, s-au opus urmării acestei pretenții și astfel, cerând ajutorul altor prinți și mai ales al regilor Ungariei, au rezistat multă vreme în această privință cererii împăraților turcești, cum se vede din istorii” (subl. O.P.).
- Nicolae Iorga, „Rătăcirile în Apus ale unui pretendent român, Ioan Bogdan, în secolul al XVI-lea”, în Analele Academiei Române – Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tom VIII, 1928, p. 299.
- Ibidem.
- Ibidem, p. 295: „n-a mai vrut să recunoască vreo datorie față de împăratul Baiazid, ci a luat titlul de rege și a urmat așa timp de treizeci și cinci de ani, în care timp a câștigat cinci bătălii, luptând în ele cu însăși persoana sa”.
- Ioan-Aurel Pop, „Independența nu este o caracteristică a Evului Mediu, ci a Epocii Moderne și Contemporane”, la: https://basilica.ro/acad-ioan-aurel-pop-independenta-nu-este-o-caracteristica-a-evului-mediu-ci-a-epocii-moderne-si-contemporane/.
- N. Iorga, „Rătăcirile în Apus…”, loc.cit., p. 295: „contra împăraților Selim și Soliman, dar în a șasea bătălie a fost biruit și luat prins la Constantinopol”.
Ovidiu PECICAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (266-267), iulie-august 2025