Aflat la al șaselea volum al său, după un periplu liric promițător, Marius Țion revine în actualitate cu volumul Rezemat de noapte (Casa Cărții de Știință, 2025), axat în special pe cultivarea unui nocturn capabil să ofere șansa unei introspecții lirice dominate de meditație și de retragerea în singurătate. Respingând ab initio spațiile aglomerate, supuse vociferării și neșanselor, poetul nutrește o căutare a unor locuri de odihnă ale spiritului aflate în conivență cu divinitatea protectoare. Una dintre modalitățile sale predilecte de instituire a imaginarului liric este căutarea momentelor de crepuscul, ca o fază intermediară dintre selenitatea întrevăzută și somnolența solară pierzătoare de energie și dominație diurnă, spre pășirea în imperiul liniștii, al rugăciunii și al solitudinii. Sunt acele minunate oaze de coborâre în adâncimile eului, printr-o examinare mai atentă a semantismului existențial. Nocturnul e astfel un prilej de rememorare și de bilanț al faptelor zilei, o formă de resemnată povară circumstanțială. Acum poezia devine revelație, condensând imagini ale sufletului prin apelul la nuclee metaforice purtătoare de sens. Apelul la metafora revelatoare este modul său de lucru preferat, iar construcția poetică este redusă la strictul necesar, prin respingerea verbiajului și a inconsistenței lexicale. Poetul este, în genere, un bun creator de atmosferă, printr-un limbaj adecvat, redus la esențe. Partea comunicantă se restrânge semnificativ, lăsând loc reveriilor și stărilor de introspecție, un centru al discursului de vizibilă presiune stilistică, reclamând o strictă stratificare a decupajelor logosului, prin eliminarea strategică a materialului aluvionar evaziv. Compoziția poetică se retranșează vizionar prin apelul la un limbaj concentrat, respingând verbiajul, prolixitatea, mizând pe simplitatea canonică, prin stringența imagistică. Poeziile lui sunt simple și clare, refuzând complicațiile inutile, de o limpezime monolitică exemplară. Densificarea spunerii reclamă recursul la sintagme netocite, la imagini fulgurante, ușor de receptat, la un imagism lipsit de edulcorație, cu aparență de simplitate, supusă unei etici severe și grave, venite dintr-un etnicism subînțeles: „surâsul mamei / călătorește / prin sângele / meu”.
Întregul volum se află așezat sub regimul nocturn al magis-mului sideral. Modalitatea aceasta de lucru a fost exersată în volumul Lanurile înserării, prin adoptarea unui parcurs existențial surdinizat, de însingurare progresivă, așa cum este anunțată în poeziile care deschid volumul, Toamnă transilvană și Insectarul tăcerii. Poezia care dă tonul volumului este însă cea intitulată Fânațele văzduhului și ea are aspectul unei ars poeticae, deoarece definește postura poetului în lume, ca ipostază a unui Dumnezeu umanizat: „mâinile lui Dumnezeu / mângâie / iarba împietrită / a lunii // prin fânațele văzduhului / tăcerea / căutându-și obârșiile”. Prezența transcendenței este sublimată de trimiterile la „îngerii strămutați” care își caută aripile plutind printre stele. Un cosmos abscons, asaltat de întuneric, certifică imaginea unui Crist îngenuncheat sub păcatelele oamenilor, zgâriind pe sticla unui vitraliu chipul striat de suferință: „Isus / oglindindu-se / vede cum plânsul / izvorăște / din adâncul Iordanului”. A se remarca frazarea gâtuită, frântă, sincopată, care nu descărnează imaginea, ci o esențializează. Marius Țion are pe retină imaginea căminului rural, a satului tradițional, care îi susține fondul metaforic tradițional (are ușoară nuanță gândiristă), care aduce în prim-plan cuvinte precum lan, fâneață, ierburi, cotloane, pragul casei, icoana, vecernia etc., ideograme și metafore relevante, ce se hrănesc dintr-o imaginație antropologică complexă, în care biologicul, trăirea sublimată sugerează mari rezerve de puternicie etnologică. Referința la o memorie colectivă structurează semnele biosului în raport cu vegetalul și cu imaginarul. Lumea sa se umple de simboluri ale tăcerii, ale umbrei, ale asfințitului, ale iernii, ale toamnei insidioase. Poetul intră astfel într-o atmosferă sepulcrală, vătuită, cuprinsă de umbrele unui real de asfințit, cutreierat de seisme neprevăzute, asediate de agresiuni cosmice, din care „se aude doar / vuietul sălbatic / al zăpezilor, risipindu-se / printre palmele iernii” (Tăceri stelare). Dacă avem în vedere jocul dintre regimul solar și cel nocturn sau dintre sistemul termic (jocul ambiguu dintre arșiță și răcoare), putem observa că poetul e atras de senzațiile de retorsiune ale universului inocent, evoluând sub semnul șoaptei, al cuvântului vătuit, în care natura umană devine vulnerabilă și se chircește sub presiunea luptei dintre exterior și interior: „Rezemat / de noapte / îmi scriu testamentul / pe foile îngălbenite / ale pustietății”, însuși sufletul prezentându-se în ipostaza de agent al reflexivității acțiunii. Versurile amintite vor primi o redundanță aparte în cutia de rezonanță a eului, reîntoarcerea la imaginea celui care trăiește „rezemat de noapte” va deveni un laitmotiv fundamental, în opoziție sau în consonanță cu durerile veacului, asediat de dispute, de războaie și de dispreț pentru om. Se întrezărește și amenințarea morții, „incoloră și pașnică”, văzută ca singura „călăuză” spre ziua de mâine. Și ca să fim în ton cu poetul, ne permitem să amintim că poezia Noiembrie la Cluj e un atractiv crochiu al unui asfințit tomnatic, dureros și nostalgic. În genere, poetul își plasează trecerile și vagabondajele nocturne sub rostuirea unei scenografii cosmice, care instituie un regim de existență crepusculară bacoviană, dominat de regimul saturnian al regresiunii, în care se simte amenințarea stihiior morții, a unei finitudini întrevăzute. De o simplitate frapantă, versurile lui Marius Țion comunică, în alveolele lor subterane, sentimente și percepții revelatoare, în stare să contrarieze și să cucerească în același timp.
Poetica timpului și a spațiului suferă aprofundări vizibile în versurile recente din volumul Rezemat de noapte (2025), propunând o mai substanțială concentrare pe ambianță, pe amestecul și disoluția anotimpurilor, pe recuperarea integrității destinului risipit prin prea multele câmpuri și spații ale nopții neliniștite. Apelul la registrul nocturn e singura modalitate pe care o vede în fața agresiunii spațiului maculat, al unei existențe pasagere și imunde, copleșite de prea multe neîmpliniri. Părăsirea acestui habitat nu se face la întâmplare, ci în funcție de o reacție subînțeleasă a conștiinței poetice. Ego-ul poetului se simte purtător de o haină străină, de o aversiune care îl face vulnerabil, iar soluția salvării e în raport cu lăcașurile îngerilor blânzi și îngăduitori. E singura cale în stare să-i asigure un substitut de Mater salvator. Ciclul vegetal se subsumează ciclului lunar cosmic, contaminând orice meditație asupra duratei și îmbătrânirii, cum arată Gilbert Durand în Structurile antropologice ale imaginarului. Ca atare, procesualitatea timpului suferă unele restrângeri, în raport cu agonia regimului vegetal, ciclul anotimpurilor se resetează, se amalgamează, hrănit de un sentiment al insecurității, al alarmei, care amenință orizontul evadării: „clipele treceau zorite / de un vânt ascuțit și rece / aproape că se crăpa de ziuă / printre crengile goale / noaptea tremura. Ștergându-și lacrimile / cu șervețele de zăpadă // între timp / se făcuse iarnă” (Șervețele de zăpadă). Mersul naturii primește conotații proprii, trecerea de la un anotimp la altul făcându-se brusc, fără avertisment. Noaptea devine pentru autor un topos complex, cuprinzând atitudini și gesturi diferite, de la alintul înserării, când boarea și adierea salută apariția nopții cu întâmpinarea prietenească de „Bine ai venit!”, până la stări de angoasă puternice, amenințând ființialitatea printr-un act canibalic: noaptea „umblă prin pomi și le mânâncă frunzele”.
Drumul acestei „însoțiri”, de la dorință și extaz oniric, face tocmai obiectul acestui volum, văzut ca o suită de meditații selenare și viziuni cosmice, pe care poetul ni le derulează potrivit unui grafic sufletesc extrem de atractiv. Poezia lui Marius Țion surprinde tocmai prin multitudinea de ipostazieri pe care ni le procură, prin repriviri interioare (și interiorizate) care definesc o atitudine esențială a scrisului său, aceea de a depăși simpla realitate prin instituirea unor ceremonii inițiatice, care se cristalizează în jurul unui semantism lunar și al unor proiecții simbolice, determinate tocmai de această opțiune a așezării sub aripa de „tainică lecuire” a cerului înstelat (Singurul vis). În dialogul inconștient dintre dimineți și amurguri, între închideri și deschideri de atitudini opozante, asistăm la instituirea unei poetici a nuanțelor, când tonalitățile coloristice obosesc, devenind șterse, incerte, încât la capătul parcursului existențial te așteaptă surpriza „înnoptării” depline: „După o vreme / începi să visezi tot mai frumos / până când într-o dimineață / te trezești cu inima scorojită / și îți dai seama că peste noapte / ai naufragiat lângă țărmul acela / zdrențăros și tăcut / numit bătrânețe” (Naufragiu).
Ciclul existențial e tot mai des invadat de semnele unei restrângeri de posibilități („De la o vreme / diminețile-s tot mai reci…!”), încât apariția nocturnului echivalează cu un fel de semnal amniotic, de abandon al sufletului „în palmele nopții”, ca semn al confruntării cu extincția: „zeflemistă / moartea mi-a zâmbit / printre fulgii de nea / ce tocmai începuseră / să cadă” (Pe marginea viselor). Diagrama sentimentelor se face acum luând act de mișcarea diurnă sau nocturnă a timpului, când păsările dispar („nicio pasăre nu mai cântă”), singurele vietăți înaripate fiind cucuvelele. Prin această substituire de decor are loc o consemnare a dramatismului existențial, pus să devină semn al schimbării de situație („timpul aluneca bezmetic / orașul abia pâlpâia / legănat de o adiere bizară / când deodată / cocoșii de pe strada mea / au început să cânte // nepăsător soarele se prelingea / printre degetele jilave ale nopții / eu îl așteptam cu palmele-ntinse / ca pe un fluture alb / de mătase” – Fluturi de mătase). Izomorfismul dintre trăirea schimbării și „fluturele de mătase” sugerează acea trecere catifelată dintre pulsațiile sufletești, care conferă tonalitate trăirilor, și intrarea în marea amorfă a senzațiilor vătuite. Cerul, noaptea, stelele constituie o ambianță adecvată intrării în metafizic, prin invocația îngerului, cel care deschide drumul spre apropierea demiurgică dorită. Însuși drumul căutării devine o feerie miraculoasă de semne, notate ingenios prin trăiri liminare: „mărgele diafane / se desprind rând pe rând / de pe mantia / catifelată a nopții // mă agăț cu sfială / de aripa unui înger / și le adun ca pe niște / semințe cerești” (Semințe cerești). Implicarea cosmicității, văzute spectacular, oferă noi puncte de perspectivă pentru poezia lui Marius Țion, aflat în derularea hiperionică a unor viziuni umanizate, ce-și dobândesc valoare prin apropierea de tronul ceresc, acela către care se îndreaptă aspirația lui: „când te voi auzi pășind / printre arborii cerului / am să-ți cânt psalmi / știind că nu ești grădinarul”. Viziunile acestea hieratice se succedă cu repeziciune, de parcă ar fi episoade biblice sau secvențe ale unui timp al purității infantile (Karnak, Redevenind copii, Doar cucuvelele). De remarcat că imaginile îngerești ale raiului poartă amprenta indenegabilă a jocului de copii cu îngerii printre stele, iar singurele păsări care pătrund în metafizica textului sunt semne ale nopții, hieroglife simbolice ale inteligenței și ale zborului nocturn. Ele favorizează aceste fragmente de impecabilă sfială și candoare sufletească, deschizând calea unor imagini de celestă puritate: „stele albe răsar / lacrimi neatinse / pe cuvertura dezlâ-nată / a cerului” (Naștere).
Poezia de feerie cosmică a lui Marius Țion indică preferința lui pentru registrul subtextual al religiosului, prezent aproape imaterial în consubstanțialitatea lirismului său, așa cum o vedem transmisă epidermic în seara de Crăciun miraculoasă, cu ghirlande colorate, mirosuri de bucate aromate, când omul își creează acel refugiu de comuniune cu minunea dumnezească a nașterii Fiului, comunicând secret cu incomunicatul, prin coborârea atmosferei divine în viața fiecărui suflet credincios, în singurătatea pioasă a fiecăruia: „felii de singurătate se desprind / de pe crengile împodobite ale brazilor / plânsetul Fiului încremenește / peste poeți începe să ningă” (Felii de singurătate). Ascendența acesta a fiorului cristic este semnul unei euharistii a propriului Eu, învelit în cuvintele meșteșugite, dialogul sufletului având rezonanțe puternice în logosul divin întrupat: „alintate / cuvintele își revin / Și se așază cu bucurie / în versuri / și încep să viseze” (Cuvintele). Între credință și resemnare este întotdeauna o legătură pe care poetul o transcrie inspirat : „După o vreme / viața devine / un mal îngust / scăldat de ape / blânde // unde te retragi / și aștepți visător / să se întoarcă bărcile / cu mrejele pline / de stele” (Resemnare). Poezia devine confesiune imnică, rugăciune insolită, dialog revelat între poet și realitatea existențială, tot mai fisurată și mai apăsată de împrejurări terifiante. Poetul se salvează de fiecare dată imaginându-se când „ninsoare târzie”, când „câmpii nesfârșite, presărate cu praf / de stele” (Cer de zăpadă). În asemenea situații, poezia devine pur și simplu viziune simbolică, joc al căutării sacrului, reflectat atât de ingenios în rotirea preconcepută între materialul începutului și cel al sfârșitului, convergând amândouă spre centrul de greu-tate: cel al nopții feerice, de contopire cu absolutul. Poezia aceasta segmentează discursul poetului, deșirând ghemul viziunilor în proximitatea trăirilor siderale. Fecunditatea epifaniilor nocturnului conferă acel fior inițiatic al cunoașterii dincolo de aparențe. De unde întrebarea: care este acest element incantatoriu și inefabil prin care dulceața somniei selenare ne cuprinde și ne alintă visele? Răspunsul ni-l dă poezia Mărturisire, pe care poetul o așază imediat ca pandant retoric activ între demersul afirmativ al sufletului și latura lui negativă, văzute în strânsă legătură, ca o coincidentia oppositorum, sub forma logică a sintezei celor două drumuri: „Draga mea noapte / te-ai întrebat vreodată / de ce te iubesc / atât de mult? / știu că nu ești curioasă / dar trebuie neaparat / să-ți spun // când de fiecare dată / când mi te arăți / străluminândă de lună / Pasărea Phoenix / se așază pe umărul meu / și mă veghează / până spre dimineață”. Beneficiind de această forță regenerativă, poetul poate să-și însutească visele, viziunile, aspirațiile, vegheat de pasărea renașterii cuceritoare, sincronismul dintre aceasta și logosul regenerator oferind sens mitologiei create de arpegiile nopții. Rememorarea acestui drum spre sacralitate este chiar chintesența înțelegerii rostului poeziei sale: „acum te privesc / și plâng… / mă risipesc / ca un om de nisip” (Om de nisip). Noaptea i se pare o simplă „greșeală de tipar”, „un om de zăpadă”, fenomene incapabile să înlăture dominația nocturnului, dar, în mod inevitabil, ele fac loc polisemiei înțelesurilor, despărțirea de fenomenul nocturn echivalând cu o nouă posibilitate de Înviere: „noaptea / cobora evlavioasă / eu tocmai începusem / să-ți cer iertare, Doamne” (Îndurare). Evoluând între umilință și îndurare, sentimentalitatea poetului își intensifică parcursul inițiatic prin zonele transmundane, sub amenințarea clepsidrei. Poezia e asemuită unei „păsări triste”, încercând, repetat, ieșirea din zona carcerală, depășirea zonei „bulgărelui de pustietate”. Dincolo de spaimele create, seismologia inimii lasă însă deschisă poarta către evaziunea celestă, care e singura rațiune a existenței noastre, așa cum rezultă din poezia care închide ciclul: „Știu / că dincolo de cer / există o lume fără de timp / unde clipele plutesc / printre razele unui soare / încremenit. // Acolo / în fiecare zi / noaptea se odihnește / întinzându-se istovită / peste coardele argintii / ale veșniciei”. E ușa pe care poetul acestui ciclu o deschide spre magia altui întuneric stelar.
Mircea POPA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (266-267), iulie-august 2025