„Un tablou ce-și îndeplinește funcția nu este în primul rând ceea ce văd, ci ceva în funcție de care și cu ajutorul căruia văd.” Ce înseamnă pentru noi această imagine dinamică a lui Merleau-Ponty? Citatul din Ochiul și spiritul, ultima scriere publicată a filosofului, este, fără îndoială, semnificativ pentru perspectiva fenomenologică asupra percepției, un concept fundamental, cu un sens particular, pe care îl aplică artei, mai exact, experiențelor vizuale. Astfel, tabloul nu este numai ce vedem noi, ci o lume înăuntrul ei. În tablou „explicăm”, prin intermediul ochilor, o lume nouă, cumva legată de experiențele noastre trecute, care este în același timp un mediu fără de care nu am putea percepe culorile și ansamblul de lumini, adică ansamblul esenței emoțiilor transmise. Acest lucru se întâmplă întrucât, cum spune și Merleau-Ponty în Ochiul și Spiritul: „Ochiul vede lumea, dar și ceea ce lipsește tabloului pentru a fi el însuși și, pe paleta, culoarea pe care tabloul o așteaptă, vede, odată terminat, tabloul care răspunde tuturor acestor lipsuri, precum și tablourile celorlalți, alte răspunsuri la alte lipsuri” (Ochiul și spiritul, p. 29). De aici reiese faptul că ochiul și tabloul sunt legate, pentru că ochiul vede și ce lipsește fizicului, nu numai tabloului, implicând faptul că percepția este ceea ce se află într-o relație de simbioză cu exteriorul, facilitând tot ceea ce îi lipsește unei lumi neaflate în experiențele noastre. Această lipsă din tablou nu este doar un gol, ci un spațiu în care observatorul își proiectează propriile experiențe și emoții, transformând tabloul într-o oglindă a ființei sale interioare, ajungând la un singur trup comun. „Văd mai curând în funcție ori o dată cu el decât îl văd pe el” (Ochiul și Spiritul, p. 26). Termenul de simbioză face referire la două „organisme” (în cazul nostru, percepția și lumea exterioară) care lucrează împreună, pentru un beneficiu comun, într-un trunchi comun, într-o bază comună, alcătuind o nouă Ființă, despre care Merleau-Ponty vorbește indirect. Acest concept sugerează că percepția noastră nu este pasivă, ci activă, implicând o interacțiune constantă între ochi și obiectul privit. Relația de simbioză nu se limitează doar la ochi și tablou, ci ne ajută să ne integrăm într-un mediu mai larg, făcând ca percepția să fie o experiență unificatoare, unde granița dintre sine și lume devine din ce în ce mai fluidă. Noi vedem și ne afișăm și în raport cu el, dându-i beneficiul, atât nouă, cât și exteriorului, de a fi o proiecție a Ființei noastre interioare. În același timp întregindu-ne cu tot ce înseamnă tangibilitate și mediu din cauza acestei relații de simbioză care ne face „Unul”. Obiectul, în sine, nu mai există, ci doar noi împreună cu el. Nu mai existăm ca entități separate, ci doar în simbioză cu obiectul. Relația de simbioză nu este temporară, ci va exista mereu. Niciun lucru fizic nu mai există în afara noastră, așa cum nici percepția nu există în afara tangibilului.
Prin urmare, noi nu numai vedem ceva, dar vom face mai mult decât atât. Ochiul va crea o extensie a Ființei interioare, care va umple golurile lipsite de experiența umană, adică va completa lacunele percepției prin proiecție cognitivă aducând existenței o nouă Ființă, compusă atât din exterior, cât și din interior. Merleau-Ponty spune în Ochiul și Spiritul: „Pictura nu este atunci decât un artificiu care prezintă ochilor noștri o protecție asemănătoare celei pe care lucrurile le-ar oferi-o și o oferă în percepția comună, ne face să vedem obiectul adevărat în viață și mai ales ne face să vedem spațiu acolo unde acesta nu există” (op. cit., p. 45). Spațiul umplut prin percepție devine un element al experienței estetice, conform analizei lui Merleau-Ponty despre completitudinea tabloului. Pictura nu va fi numai un obiect, dar și o nouă Ființă care ne leagă pe noi, interiorul de exterior, cu ajutorul interacțiunilor noastre trecute, care ne vor ajuta să concepem Ființa nouă. Tabloul este un exemplu foarte bun, căci acesta este creat pur pe baza sentimentelor noastre. El de la început intră în relația de simbioză. Astfel, putem observa chiar de la început cum o simplă pânză ajunge la ceva mult mai mult decât atât.
Natura noțiunii de Ființă nouă este dată de legătura și alăturarea între tot ce putem percepe din lumea exterioară în calitate de Ființe și ceva mai mult decât acestea; în același timp, nu este una nici înlăturată, nici similară cu noțiunea de Ființă așa cum o înțelege filosofia, mai exact metafizica, începând cu Platon și Aristotel, totuși reprezintă o deschidere către Ființa despre care vorbește Heidegger în Ființă și timp: „Ființa nu poate fi de fapt concepută ca ființare” (p. 7). Și: „Ființa nu poate fi derivată ca definiție, din concepte superioare ei, și nici nu poate fi reprezentată cu ajutorul unora inferioare” (Ființă și timp, p. 7). Ca punte între lumea exterioară și Ființă, putem spune că Noua Ființă „se ființează”, adică devine prezentă pentru percepția umană (pictor, artist, privitor al artei) atât ca independentă de Ființă pentru că se formează în relația de simbioză, cât și dependentă de Ființă din cauza caracterului de concept de maximă abstractizare și astfel imposibil de comparat. Se poate remarca condiția de concept paradoxal ce poate fi discutată ca fiind specifică artei. E mai mult decât subiect plus obiect; este o realitate sui generis, creată de relația lor; un exemplu ar fi emoția provocată de un tablou: nu e nici în tablou, nici în privitor, ci în spațiul dintre ei. Aceasta are propriile legi. Se transformă în funcție de context, alt privitor înseamnă altă Ființă nouă, dar respectă logica proprie a percepției pentru că umple goluri în mod consistent, nu arbitrar. Supraviețuiește schimbărilor, chiar dacă subiectul sau obiectul se modifică. Un exemplu ar fi faptul că tabloul se degradează și privitorul îmbătrânește, însă Ființa nouă persistă ca fenomen.
De asemenea, este de reamintit faptul că aceasta este liberă, dar și noi responsabili de ea, cât și ea de sine, pentru existența ei. Cu toții participăm la relația simbiotică între observator și obiect. Participăm la constituirea unei realități colective, unde granița dintre subiect și lume devine permeabilă. Așadar, suntem cu toții responsabili de ființarea ei. Acest fapt îl susține și Heidegger în Ființă și timp: „Ființa este cea căreia, așa zicând, i se cere socoteală în privința ființei sale” (p. 11). „Socoteala” înseamnă responsabilitate, iar prin existența ființei sale, Heidegger susține că Ființa „este chemată să răspundă” de propria existență, însă alegerea a fost deja făcută de la începuturile timpului, de la existența Ființei și a lumii exterioare. Deci, termenul Ființa nouă este un concept fenomenologic care descrie realitatea emergentă creată prin relația simbiotică dintre observator (percepție și Ființă) și obiectul perceput (lumea exterioară). Ea nu este nici subiect, nici obiect, ci o entitate hibridă ce ia naștere din interacțiunea activă dintre cele două. Astfel, analiza definiției recurge la a spune că termenul este unificator, căci descompune binarismul tradițional subiect-obiect, fuzionând cele două într-un tot coerent; dinamic, pentru că este în continuă transformare, alimentată de experiențele trecute și de proiecțiile emotive ale observatorului; autonom, dar interdependent, fiindcă există ca entitate separată („oglindă a ființei interioare”), dar nu poate supraviețui fără contribuția ambelor părți; și creator de sens pentru că aceasta umple „golurile” lumii tangibile prin imaginație și interpretare, asemenea unui tablou pe care îl completăm cu mintea.
În concluzie, Ființa nouă ne arată că arta este un act de comuniune: nu există fără dialogul dintre creator, operă și privitor. Arta nu imită lumea, ci o completează – nu ca un artificiu, ci ca un mod de a ne descoperi pe noi înșine în golurile pe care le umple. Arta, privită prin lentila acestor concepte, devine mai mult decât un produs cultural – ea este un mod de a fi în lume, alături de alți oameni, cât și alături de toate sentimentele lor. Conceptul nu este doar o teorie abstractă, ci un fenomen palpabil în experiența artistică. În domeniul artei, dar nu numai, privitorul și opera se contopesc, generând o realitate mai bogată decât suma părților sale. Dacă acceptăm că Ființa nouă este esența artei, atunci muzeele și galeriile devin spații de transformare, unde fiecare vizitator contribuie la redefinirea operelor prin simpla prezență. Astfel, arta nu este doar o mostră de frumusețe, ci o metodă de a ne reconecta la lume și la noi înșine.
Bibliografie:
- Merleau-Ponty, Maurice, Ochiul și spiritul, prefață de Claude Lefort, traducere și postfață de Radu Negruțiu (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 1999). După ediția Gallimard (Paris, 1964).
- Heidegger, Martin, Ființă și timp, traducere de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă (Editura Humanitas, București, 2002). După ediția a XVI-a, Max Niemeyer Verlag (Tübingen, 1986).
Matei GÂTLAN
(cls. a IX-a, Liceul Teoretic „Al. Vlahuță”, București)
Premiul special „Walter Benjamin” la Concursul de eseuri filosofice „Emil Cioran” (ediția 2025), organizat de Catedra de filosofie din cadrul Facultății de Litere a Universității Tehnice din Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord din Baia Mare.
Coordonator: prof. Nina Vasile.
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (266-267), iulie-august 2025