Eseul de față va aborda „subiectul” și „ființa”. Subiectul, spre deosebire de obiect, este activ și nu pasiv. Un om, din propria perspectivă, este subiect, așa cum, dacă s-ar percepe sau ar percepe lumea, o piatră ar putea deveni subiect. Subiectivitatea este, așadar, un raport. Ființa există atât în subiect, cât și în obiect, ea fiind o constantă latentă și omniprezentă. Mă refer deci la ființă ca stare de a fi, nu ca individ sau ca imagine identitară a unui astfel de individ. Dacă se dorește, ea poate fi considerată linia de fracție dintre subiect și obiect, făcând raportul dintre cele două în măsura în care este prezentă atât într-una, cât și în cealaltă instanță; dar, mai mult decât atât, ea este constantă și în afara sistemului. Din acestea reiese deci că perceperea ființei desemnează subiectul.
Ființa se reduce adesea la existență, iar existența la identitate. Această viziune, pretutindeni în filosofie, lasă de dorit din moment ce atât de multe indicii ne trădează un alt nivel al ființei, lipsit de abordare în tradiția academică occidentală postcarteziană. Lăsată la nivel ideatic, ea a fost, într-adevăr, dezbătută de filosofi, printre care îi amintim pe Immanuel Kant și pe continuatorul viziunii sale cu privire la ființă, Arthur Schopenhauer. Acesta din urmă, atingând totuși mai prolific problematica în ansamblul său, nu izbutește să traducă în practică ființa, considerând că un factor extern oarecare, automat observația unui astfel de factor, nu poate trăda esența lucrurilor. Esența lucrurilor, așa cum se dezvăluie la Schopenhauer, este intangibilă, undeva într-o dimensiune imperceptibilă prin experiență, astfel că filosoful nici nu persistă în a o discuta, recunoscându-și limitarea. Prin aceasta, el își dovedește încă o dată scepticismul teologic, nelăsând spațiu de interpretare unei instanțe în fond iraționale sau, mai focalizat, supraraționale. Dar, din moment ce există subiect, există și perceperea ființei, așa cum am demonstrat, iar această revelare se realizează printr-un raport extern. Nimeni nu poate pretinde că nu își recunoaște sinea ca mijloc de influență externă, câtuși de puțin, sau, dacă ar face-o, s-ar folosi de un nihilism absurd, așadar ideea unei esențe interne sau externe (pe care am echivalat-o, din motive discursive, cu ființa) care să fie întru totul imperceptibilă se prăbușește.
O altă greșeală pe care o regăsim adesea în abordările filosofice, fie ele de graniță între formula absolută de recunoaștere a propriului sine și nimic mai mult, pentru care este faimos René Descartes, „Cuget, deci exist”, și o oarecare recunoaștere timidă a ansamblului existenței ca unică în ființă, dar imperceptibilă, în rândul cărora merită amintită cea a lui Leibniz, cu filosofia sa monistă, este aceea de echivalare a subiectului cu identitatea. Dacă subiectul se consideră egal cu identitatea, atunci în mod evident se vor putea regăsi contradicții în sistemul postulat anterior, cum ar fi faptul că identitatea, ușor de cunoscut prin persoana I, „eu”, nu s-ar ascunde, deci subiectul nu ar fi într-atât de criptic și nu ar purta o asemenea încărcătură filosofică, falimentând încercarea de pătrundere în complexul ființei prin el, deoarece este la îndemână și îi cunoaștem limitele („eu” nu poate include „tu”, formând o barieră de nepătruns și solidificând identitatea, solidificare ce nu poate fi aplicată subiectivității). Dar identitatea, ori ca instanță definitivă, ori ca moment al realizării sale în conștiința insului, este concretă, este un obiect, în timp ce subiectivitatea este un vector care stabilește relația ființei. Din nou, o relație trebuie să vizeze mai multe instanțe și legătura lor, revenind la ideea de cunoaștere a ființei prin raportare, nu prin introspecție. Aceasta din urmă, cu toate că importantă pentru înțelegerea subiectului, nu permite înțelegerea complexului existențial în întregime.
Abordarea filosofului existențialist Jean-Paul Sartre prezentă în fragmentul din lucrarea sa Ființa și neantul reușește să ilustreze acest sistem într-o măsură cât se poate de apropiată de viziunea pe care o expun. Acesta declară că „sub privirea celuilalt” i se relevă propria ființă, enunț care susține necesitatea raportării în vederea dobândirii conștiinței existențiale, dar mai mult decât atât, el nuanțează o nouă relație, anume aceea a realizării dublei instanțe a individului ce există. Dacă, pe de-o parte, el se resimte pe sine ca subiect prin raportare, acesta își realizează totodată poziția de obiect pentru cel sub a cărui privire se află, fiind „încremenit” (cu sensul de concretizat, adică instanța definitivă a punctului de raport față de care un alt om își definește subiectivitatea, respectivul „tu” din paragraful anterior care transcende identitatea). Rezultă așadar o rupere a barierei identitare printr-o conștientizare a ființei întregi, a obiectului devenit subiect și a subiectului devenit obiect, care ar fi imposibil în cartezianul „Cogito ergo sum”. Dacă pentru Descartes suntem terminații ale ființei, puncte finale ale adevărului absolut care constituie esența existențială și avem posibilitatea să ne raportăm la aceasta doar prin introspecție, în fragmentul lui Sartre se conturează o viziune rizomatică, așa cum se va fundamenta ea sub formă de concept (Rizomul) în filosofia ulterioară prin Gilles Deleuze și Felix Guattari, în care orice punct este atât de pornire spre altele (obiect pentru ele), cât și de sine stătător (subiect pentru sine) și are potențialul de raportare ca un oricare altul din „rizom”, adică din sistemul ființei.
Termenii, limitativi infinitezimal pentru masivul corpus filosofic existențialist, reușesc să încadreze, atât cât se poate, viziunea lui Sartre într-o direcție filosofică a relației ființă-subiect-obiect, a raporturilor structuraliste de unde se va naște ulterior și poststructuralismul, a psihicului care se gândește pe sine, dar nu numai, înțelegând extensiile pe care le are și cele din care face parte, și a felului în care imaginile se traduc în minte atât pentru omul-subiect, cât și pentru omul care se cunoaște obiect pentru un altul, rampa de pornire a lui Lacan în explorarea raportărilor psihanalitice. Așadar, locul pe care Sartre îl are, dezvoltând problematica ființei așa cum am definit-o în acest text drept complex existențial, în demersul filosofic al modernității poate fi considerat unul al formulelor complexe și constant sistematice.
David SCOARȚĂ
(clasa a XII-a, Colegiul Național „Vasile Lucaciu”, Baia Mare)
Premiul special „Simone Weil” la Concursul de eseuri filosofice „Emil Cioran” (ediția 2025), organizat de Catedra de filosofie din cadrul Facultății de Litere a Universității Tehnice din Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord din Baia Mare.
Coordonator: prof. dr. Delia-Mariana Ardelean
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (265), iunie 2025