Provocările ultimei jumătăți de veac pe tărâmul artelor vizuale au generat transformări semnificative în ceea ce privește comportamentul vizavi de produsul artistic atât din partea instanței creatoare, cât și a receptorului (specializat sau cu preocupări culturale). Între aceștia se țese o relație vie, dinamică, ce trădează o altfel de asumare a lumii propuse de artist și a realității în general. Li se pretind competențe și strategii exploatate mai puțin sau chiar deloc în epocile dinainte, semnul estetic pierzându-și dimensiunea absolută, definitivă, producătoare a unei hermeneutici cu granițe cât de cât riguroase, previzibile. În plus, o bună parte a ofertei culturale din zilele noastre estompează limitele dintre genuri, dintre ideologiile estetice, fragilizează vechile ierarhii și invită la regândirea unor raporturi precum artistic/nonartistic, cultură de elită/cultură de masă, cultură/civilizație. Artele acceptă pe teritoriul lor elemente ori domenii pe care altădată le refuzaseră: obiecte utilitare şi decorative (din epoci diverse), deșeuri, instalaţii, modă, tatuaj, coafură, divertisment, graffiti, body-art, meșteșuguri, shopping, cultura Disney, clădiri publice etc. Într-un atare context, se reduce autonomia produsului estetic (influențând însăși grila de evaluare, acum mai flexibilă, neînrobită vechii antinomii ori/ori), care se deschide sporit către lumea din preajmă, către existența cotidiană, acceptând-declanșând schimburi informaționale și energetice surprinzătoare. Arta coboară cu dezinvoltură de pe soclu, tinde să se democratizeze. Această formă de umanizare, specifică mai cu seamă esteticii postmoderne, încă în lucrare, izbutește să aducă mai aproape de fenomenul cultural (respectiv de cel artistic) consumatorul obișnuit, îmblânzind relația construită în anii modernității, inclusiv standardele ce însoțeau, obligatoriu, gestul specific și receptarea lui.
Sunt doar câteva dintre motivele care stau la baza recentei lucrări a Elenei Abrudan – profesor doctor habilitat la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” –, având titlul Artiști români contemporani. Perspective jurnalistice (Editura Presa Universitară Clujeană, 2024). Autoarea trece în revistă, îndeosebi în secțiunea „Flexibilitate și inovații în arta contemporană”, noile reguli ale jocului (printre altele, creatorul e nevoit să dețină și abilități de marketing, să dezvolte relații cu oameni de afaceri, să își construiască și să își promoveze o imagine rentabilă), reguli înlesnite considerabil de metamorfozele din spațiul economicului, al industriei, de noile tehnologii de comunicare în masă și de modalitățile tot mai rafinate de colonizare materială și spirituală. Toate acestea Elena Abrudan le privește dinspre teritoriul jurnalistic și al specialistului preocupat nu doar de îmbogățirea intelectual-culturală proprie, ci, deopotrivă, de a oferi tinerilor (în principal, studenților) instrumente de întâmpinare a semnului estetic în cunoștință de cauză. „Textele mele – notează semnatara cărții – vorbesc despre necesitatea de a ști cum să privim, cum să vedem sau cum să înțelegem lucrările artistice în contextul practicilor contemporane de receptare a artei […] nu doar pentru a le admira, ci pentru a încerca să intuim contextul actului creativ, alegerea subiectelor care redau aspecte obișnuite ale vieții și cum ne vorbesc acestea despre condiția umană” (p. 47). Cartea se adresează astfel nu doar unei elite cultivate, ci unui public mai încăpător, maniera aulică de prezentare a temei împletindu-se în mod fericit cu atitudinea subiectivă în fața obiectului de artă.
Observăm că beneficiarul produsului artistic ocupă un loc semnificativ în economia volumului, universitara apelând frecvent la conceptul de prosumator ca rezultat al interferențelor producție-consum, al convertirii obiectului de artă și a experienței trăite de artist în marfă, beneficiind așadar de – și suportând – legile pieței. Lecturând datele propuse de realitatea inventată, noul destinatar – notează Elena Abrudan – nu doar reacționează la oferta respectivă, ci traversează un experiment foarte complex de comunicare cu artistul, își convoacă memoria afectivă, practicile individuale de viață și de cunoaștere, chestionează filozofia existențială a creatorului, destinul interior al acestuia, raportându-le la propria viziune. Autoarea socotește sugestivă, din acest unghi, expoziția „Efectul Picasso”, organizată în 2023 la Muzeul de Artă Recentă din București, unde lucrările artiștilor inspirați de opera creatorului spaniol sunt tot atâtea exerciții de cunoaștere și de recunoaștere ce completează sensurile îndreptățite și transmise de viziunea deja construită asupra operei pictorului, le slăbesc caracterul tare, inviolabil, refuzându-le hegemonia.
Mergând mai departe, sesizăm că tot mai mult teren câștigă noțiunea de construct afiliată ideaticii născute în jurul unei creații artistice, aspect care, dacă e prelungit înspre toate domeniile existenței, ne îndeamnă să reflectăm „asupra proceselor prin care ne reprezentăm pe noi înşine şi lumea noastră şi să devenim conştienţi de mijloacele prin care creăm semnificaţia şi construim ordinea din experienţa pe care ne-o prilejuieşte cultura noastră particulară” (Linda Hutcheon, Politica postmo-dernismului, Editura Univers, București, 1997, p. 44).
La fel, rezultatul muncii artistului nu se mai dovedește, din perspectiva teoriilor contemporane, un text încheiat definitiv, cu adevăruri gata formulate și cu răspunsuri universal valabile. Sensurile se nasc, se primenesc, se de-săvârșesc cu fiece nouă privire asupra creației supuse atenției, în funcție de competențele prosumatorului, de backgroundul său existențial și cultural. Avem de-a face cu o cooperare activă, permanent actualizată între emițătorul discursului artistic și receptor, cu o participare comună la geneza realității avansate. Imaginea – scrie Elena Abrudan, pornind de la creațiile pictoriței Rodica Toth Poiată – constituie, în egală măsură, „o întrebare” (p. 66). „Artistul contemporan – găsim menționat la p. 79, cu referire la lucrările pictorului devean Mircea Popițiu – nu demonstrează, ci propune prin arta sa o meditație asupra spațiului și timpului și oferă deschiderea necesară pentru a descoperi starea de spirit a vremurilor și a artistului”. Creația este privită mai degrabă ca proces: ea capătă viață, trăiește cu fiecare nouă receptare, își poate prelungi așadar existența și semnificațiile la nesfârșit. De asemenea, nu reprezintă un obiect de examinat exclusiv pe cale rațională, ci trebuie vizitată implicit afectiv, chiar și din interior, în sensul de bază al termenului. În zilele noastre, întâlnim astfel o serie de lucrări arhitecturale și sculpturale ce permit, la propriu, apropieri-dezlegări atât din afară, cât și dinăuntru, așa cum sunt, de pildă, Cartea din vis și Un-cover, cărți-obiect realizate din inox, cu debitare laser, de către designerul băimărean Liviu Rața.
Parcurgând capitolele volumului, remarcăm stăruința autoarei de a-și însoți judecățile teoretice cu ilustrări concrete (a se vedea întreaga secțiune a doua, intitulată „Practici de semnificare”), rod al propriilor experiențe în vizionarea de expoziții de artă în țară și în străinătate. Cercetătoarea identifică temele distinctive ale artiștilor vizuali de care se ocupă, precum și coordonatele comune mai multor creatori contemporani. La Adrian Ghenie descoperă, realizate în „culori îndrăznețe”, portrete de filozofi și de dictatori care și-au lăsat amprenta asupra destinului omenirii și, totodată, reprezentări ale unor indivizi solitari a căror existență e afectată de noile tehnologii și de inteligența artificială. Scriind despre lucrările artistului sticlar Ioan Nemțoi, menționează faptul că „viața continuă să palpite și în forme realizate cu ajutorul tehnologiilor industriale” (p. 59). Pictorița Georgeta Olimpia Bera – observă teoreticiana – pledează pentru „păstrarea și recuperarea firescului, a gesturilor naturale și a obiectelor care defineau lumea rurală, înainte de invazia civilizației” (p. 99), aducând în zilele noastre, odată cu lucrurile vechi, și energia cuprinsă în ele, altfel spus „în relațiile dintre oameni care au fost contemporani cu alte realități sociale, în sentimentele specifice vârstei personajelor înfățișate” (p. 101). Radu Șerban, creator vizual, profesor universitar și autor a numeroase cărți de specialitate, e preocupat, printre altele, de simbolistica Grădinii. Adina Pintilie, artist și cineast, abordează corporalitatea cu multiplele sale funcții, autoarea volumului fiind de părere că reprezentările corpului constituie o modalitate de „recuperare a identității indivizilor care-și trăiesc viața într-o societate consumeristă” (p. 131), unde totul se supune legilor pieței. Nu lipsesc trimiterile la crezul artistic al celor cu care Elena Abrudan își ilustrează expunerea teoretică. Pentru Mariana Bojan, de pildă, pictoriță și poetă, „compoziția este coloana vertebrală a imaginii, dar culoarea și ritmul sunt sângele…” (reprodus la p. 72).
În ceea ce privește dimensiunile de ansamblu, constatăm că ele se dovedesc, de fapt, aspecte ce preocupă nu doar domeniul artelor vizuale, ci gândirea actuală în totalitatea ei: timpul, spațiul, politicul, trupul, identitatea, destrămarea, credința, canonul, centrul, marginea, celălalt, valoarea, autenticitatea ș.a. Semnalăm, în plus, prezența constantă a impulsului biografic, a autooglindirii subiectului în produsul creat, dincolo de reflecțiile îndatorate epocii. Aceasta fiindcă, orice temă ar aborda, oricâte meandre ar dezvolta pe teritoriul culturii, al artelor, al cunoașterii în genere, artistul tot pe sine se caută/se reprezintă. Asupra lui însuși meditează și a destinului său interior în relație cu spațiul și cu vremile în care trăiește. Asupra felului individual de a fi în lume și de a fi cu ceilalți.
Reținem, de asemenea, excursul despre tehnica mozaicului (din partea secundă a capitolului intitulat „Memoria. Recuperarea tradiției”), paginile consacrate rigorilor unei vizionări de artă în mediul online (subcapitolul „O fereastră virtuală”) ori cele referitoare la rolul noilor tehnologii și platforme multimedia (prima parte a capitolului „Transformări digitale în arta contemporană”). Secțiunea cu care se încheie volumul conține un grupaj de articole ce vizează posibile corelații între diversele forme de artă: albume cuprinzând, alături de lucrări vizuale, transpuneri ale acestora în discursul literar (Rondul scriitorilor în dialog cu lucrări din patrimoniul Muzeului de Artă Cluj-Napoca, Editura Mega, 2020), simpozioane multidisciplinare („Cantemir 300” – având în program și o expoziție a Laurei Poantă, ce interpretează grafic elemente de terminologie medicală introduse de enciclopedist la începutul secolului al XVIII-lea), cărți de literatură cu ilustrații grafice (cum este culegerea lui Ovidiu Pecican, Filosofii ingenue, Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2021, unde versurile sunt însoțite de lucrări semnate de Alexandru Pecican).
Avem de-a face, prin urmare, cu un studiu ce merită atenția prosumatorului contemporan de artă, volumul dovedindu-se totodată un ghid util celor care doresc să se inițieze în domeniu.
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (265), iunie 2025