Fără îndoială, o discuție despre actualitatea lui Eminescu e oricând bine venită, și nu pentru că, uneori, indivizi lipsiți de subtilitate și de sensibilitate critică par să-l nege sau să-l declare depășit, ci tocmai pentru că opera polifonică și plină de nuanțe semnificative ne obligă de fiecare dată să descoperim lucruri noi, fațete necunoscute sau trecute cu vederea, plonjând în abisalitatea sa fundamentală, în profunzimile unei structuri mitice și poetice de o profundă relevanță. Fie că poposim în preajma ei ca totalitate, fie că ne mărginim la o temă sau la un aspect caracteristic, de fiecare dată descoperim în magma deloc sedimentată a unei gândiri lirice de elevată genialitate aspecte, tonuri, combinații, contexte, adevăruri și formulări pe lângă care altădată am trecut nepăsători sau nu am reușit să descifrăm toate nuanțele, sensurile și rafinamentele unei minți unice, de o elevată genialitate. Opera poetului nostru național e o operă atât de complexă, de vastă și de profundă, încât numai prin lecturi și recitiri succesive, aprofundate, de tip hermeneutic, comparatist sau critic vom putea desluși marea sa originalitate, drapată uneori în aspecte familiare și simple sau, dimpotrivă, numai ascuțindu-ne pătrunderea critică printr-un proces continuu de adăstare în preajma unor lucrări teoretice și practice de frapantă artă interpretativă, rod al unei gândiri empatice de o mare fulgurație și străluminare interioară, să putem accede ceva mai departe în labirintul de probleme, caracterizări și formulări rostite de-a lungul timpului de cercetători înzestrați, iubitori de frumos și de adevărată poezie. Doar prin lecturi filosofice sistematice și de artă poetică subtilă ni se vor mai lumina unele spații de veritabilă ingeniozitate expresivă sau prin parcurgerea și căutarea obstinată de noi izvoare, surse, documente, tomuri de presă sau fonduri arhivistice (a se vedea cartea lui Liviu Papuc, Societari junimiști în documente, Princeps Edit, Iași, 2006) reușim să mai adăugăm măcar o filă de noutate uitată (vezi scrisoarea lui D. Boghean către Missir, care îi relatează o vizită la sanatoriul Döbling din Viena) sau o interpretare oarecum nouă a unui vers eminescian. Actualitatea lui Eminescu, după modesta noastră părere, tocmai în aceste mici și mărunte contribuții de interpretare critică și artistică sau de documentare rezidă în punerea operei poetului în noi și relevante contexte, critice sau comparatiste, în încercarea de a ne apropia mai mult de gândirea genuină a poetului, spre a ne dezvălui parte din misterul unei demiurgii care și-a depășit cu mult epoca. Ba, de prea multe ori, așa cum spuneam mai sus, suntem confruntați cu lipsa noastră (și a altora) de comprehensiune, cu cercetări grăbite și concluzii pripite, care necesită noi reluări și rectificări. Eminescologia a devenit astfel o știință ramificată și adeseori complicată, dar formidabil de fascinantă pentru cel care încearcă să se țină la curent cu toate noutățile din materie (vezi serialul critic al lui C. Cubleșan, investigațiile minuțioase pe teme sensibile făcute de Cassian Maria Spiridon în cartea sa Eminescu, azi – 2004). Ea aduce mereu în spațiul nostru literar întrebarea „Mai e Eminescu actual?”.
E întrebarea pe care și-o pune șieși și Săluc Horvat în cartea sa de sinteză Eminescu în memoria timpului (Ed. Școala Ardeleană, 2024), după ce a parcurs zeci de pagini din „romanul vieții lui Eminescu” și după ce a adunat alte sute de pagini privitoare la editorii eminescieni și la receptarea operei prin edițiile succesive și prin cei mai importanți exegeți eminescieni ai timpului: A.C. Cuza, Garabet Ibrăileanu, Mihail Dragomirescu, G. Bogdan-Duică, Constantin Botez, G. Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, D. Vatamaniuc, Petru Creția sau Mihai Cimpoi (lipsește Th. Codreanu). La rândul său, Săluc Horvat este un eminescolog important, care are în spate alte opt cărți diferite despre Eminescu, înainte de a aduna întreaga experiență acumulată în acest volum recapitulativ, de o mare acuratețe și onestitate critică, apărut la Școala Ardeleană, ca o avanpremieră la cei nouăzeci de ani împliniți la 23 iunie anul acesta, și care și-a trăit întreaga viață în dragoste pentru Eminescu, parcurgând sute și mii de pagini pentru a lua act de orice descoperire nouă, oricât de mică despre poetul căruia i-a clădit un monument nemuritor.
După ce a pus această întrebare fundamentală, Săluc Horvat se retrage în spatele unor exegeți eminescieni de valoare, ale căror idei, teze, aserțiuni, demonstrații s-au validat în spațiul public prin abordări frontale de mare efect, amprentând întreaga cultură și dimensiune spectaculară a operei acestuia, de la text la context și de la temele familiare romantismului european la marile cosmogonii și sociogonii ilustrative ale geniului său faustic, în căutare de răspunsuri la mari întrebări ale ființei confruntate cu marile dimensiuni ale titanismului și ale demonismului structural. Opera eminesciană a înregistrat un salt uimitor în siajul crepuscular al romantismului european, în timp ce pe eșichierul poetic își făceau apariția germenii viitoarelor direcții, prin Poe sau Baudelaire, anunțând contururile luminoase ale poeziei pure, avatarurile magismului și ale fantezismului expresionist, poezia simbolismului și a spleenului existențial. Poezia eminesciană trăiește viu și plenar și prin marile nuclee germinative anunțate de postumele sale. Critici de mare valoare, precum Rosa del Conte sau Svetlana Palelologu-Mata, au trasat noi contururi ale acestui parcurs european al poetului, ale cărui creații au pătruns pe toate meridianele lumii, fiind tradus în șaizeci și patru de limbi ale globului.
Capitolele corpusului său eminescian precum: „Eminescu, omul deplin al culturii naționale și universale” sau „Vocile lirice europene” au primit un răspuns adecvat și prin stăruința asupra unor studii critice recente, care îi dovedesc unicitatea. Săluc Horvat alege din noianul de lucrări critice ce i-au fost închinate câteva repere pe care el le consideră importante și pe care le discută mai amănunțit. După ce a insistat asupra unui Eminescu al antumelor, încheiat cu strălucitoarea și neîntrecuta Doină, reținută pentru profetismul național încorporat, a ieșit la lumină și un Eminescu al postumelor, care îl plasează între marii vizionari filosofici ai lumii poetice, fără de care omenirea ar fi mai palidă și mai vulnerabilă. Semnificația polifonică a operei motivează statura sa enciclopedică de geniu național, de adevărat întemeietor al limbajului poetic românesc (Lexicul poetic eminescian), de purtător de mesaj creator, dincolo de spațiu și timp (Eminescu, omul deplin al culturii naționale și universale), poziții câștigate și legitimate de un șir de lucrări ale unor investigatori ai operei eminesciene, în luptă cu detractorii poetului sau prin încercarea de reliefare a noutăților critice aduse de câteva exegeze reper, cum ar fi cele semnate de Dan Mănucă (Oglinzi paralele, 2008; Pelerinaj spre ființă, 1999), Cornel Munteanu (Polimorfismul operei, 2003), Constantin Cubleșan (Eminescu în reprezentări critice, 2003; Lecturi analitice, 2018; Defăimarea lui Eminescu, 2022), Tudor Nedelcea (Pentru mine, Eminescu, 2005), Gheorghe Glodeanu (Avatarurile prozei lui Eminescu, 2000), Mihai Cimpoi (Narcis și Hyperion, Căderea în sus a Luceafărului, Spre un alt Eminescu, Dicționar enciclopedic Eminescu, 2013; Hyperion și Demiurg, 2013), Mircea Popa (Eminescu, text și context, 2014) etc. Pe acestea le completează cu imaginea lui Eminescu în literatura maghiară, cu Eminescu și Maramureșul, Eminescu și Sătmarul. Lipsesc, evident, câțiva eminescologi de marcă, precum Theodor Codreanu sau Nae Georgescu, ca să dăm doar două nume, dar e cert că exegetul eminescian dispune de o viziune panoramică asupra a tot ceea ce ține de prezența operei eminesciene în gândirea critică românească. Tabelele pe care le dă în Anexe, cum ar fi cele cu privire la ediții sau la contribuțiile critice din ultimele două decenii, lărgesc câmpul accesibilității noastre spre ceea ce am putea numi actualitatea lui Eminescu. Sunt trecute în revistă și cazurile contestatarilor și ale denigratorilor (momentul nefericit de la Dilema), ceea ce face și mai irepresivă întrebarea privitoarea la ceea ce a reprezentat și reprezintă pentru noi Eminescu în clipa de față. Răspunsul la această întrebare e dat de prezența tutelară a poetului, gânditorului, prozatorului, dramaturgului, enciclopedistului sau gazetarului Eminescu, cel care a rămas pentru noi, în esență pentru poporul român, un pedagog al nației, un profet al viitorimii, un călăuzitor și un apărător al ființei naționale. Iar noi, ca să rezumăm și să concluzionăm, alături de autor, credem că el reprezintă veșnicia românească, arheul viețuirii și al continuității noastre, arhetipul creativității noastre naționale, întruchipând atât pe baciul mioritic așteptând nunta paradiziacă, precum și pe Meșterul Manole care se zidește pe sine și pe ai lui pentru o creație care nu are moarte. Prin el, statul feudal românesc, cu moșneni și răzeși, cu mici și mari boieri din moși strămoși, s-a ridicat la nivelul unui stat modern, egal în Europa cu alte națiuni și cu alte puteri creatoare. Eminescu este prin urmare barometrul cel mai reprezentativ al eșecurilor și al biruințelor neamului, și cu el, și prin el, am tentat și tentăm în permanență absolutul și necuprinsul lumii, prin viziuni de o neîntrecută poezie a imaginarului, a fanteziei și a puterii ilimitate de a ne ridica deasupra efemerului. El este chiar summa întregii poezii românești, concentrată în viziunea nemuritoare a autorului Luceafărului, acolo de unde începe starea hiperionică a acestei literaturi. Dincolo de opera lui Eminescu, se întinde largul încercărilor poetice ale celor care i-au urmat, dar care n-au reușit să-l întreacă, întrucât el este chiar punctul sacru al boltei poetice românești, Dumnezeul miruit al Poeziei noastre. Iar cartea lui Săluc Horvat demonstrează cu prisosință acest lucru.
Mircea POPA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (265), iunie 2025