Opera poetică a lui Ion Iuga, însumând unsprezece cărți, s-a constituit, de-a lungul anilor, de la Tăceri neprimite (1968), primul volum tipărit la Editura pentru Literatură, până la Povara umbrei (Editura Cartea Românească, ultima apariție editorială antumă 1987), pe durata a doar nouăsprezece ani – într-o succesiune caleidoscopică de episoade, nu pe de-a întregul lirice, dar finalmente dând socoteală de existența unui autor cu multiple însușiri artistice.
Fără a face abstracție în niciun fel de existența și a altor poeți, mă refer strict la acei maramureșeni cu rădăcini în același Spațiu Nordic, de limită, creația poetică a lui Ion Iuga își motivează cu asupra de măsură calitatea de lider. La care nu a atentat, de altfel, niciun alt scriitor contemporan lui din, repet, Maramureșul istoric.
Trebuie spus astăzi (la a doua lectură, cum ar zice criticul literar Alex. Ștefănescu) că multe dintre impresiile mele exprimate în urmă cu mai bine de douăzeci de ani își păstrează valabilitatea. Cu anumite completări. Cu mențiunea că observațiile mele sunt ale unui cititor profesionist, care alege doar ceea ce l-a impresionat cel mai tare, bucuria lecturii fiindu-i răsplătită de secvențele, nu puține, cuceritoare și apte a defini durabilitatea Poeziei.
Criticii și istoricii literari, aceia care l-au admirat atât ca om, cât și ca scriitor, și-au făcut datoria. De la Ion Negoițescu la Gheorghe Grigurcu, Marian Popa, Lucian Raicu, dar și alți comentatori literari avizați, deloc în ultimul rând Laurențiu Ulici, l-au suit pe un soclu de unde-și privește surâzător propria eternitate. Pe soclu, săliștenii îi vor așeza o binemeritată statuie.
Urmează ca noul val de critici literari, preocupați de scriitorii noștri încă vii, mulți dintre ei deosebit de puternici, în lucrare, cum se zice, să-și îndrepte atenția și asupra celor duși spre alte tărâmuri. Mai sigure.
Secvențele, nu pe de-a întregul lirice, cum am amintit, fără a fi complementare epicului (în poemele mai lungi, cu țintă mesianică), poartă într-însele mesaje cu bătaie lungă. Cine va reciti Cu mânile țara, Voievozii, Oraș 1946, Maramureș, dar și altele pe tema însușită, va retrăi cu emoție adevărată valențe ale poeziei aparținătoare patriei.
Pentru că am amintit de epicizare (până la urmă dușmanul poeziei), narativul din creația artistică a lui Ion Iuga nu alunecă deloc în discursiv. Ci împodobește filonul liric așa cum un râu de munte, ce curge zgomotos în crucea nopții, printre hățișurile razelor de lună, sporește și alină singurătatea omului, a cititorilor. Poezia Cetății, scrisă de Ion Iuga, este de luat în seamă.
Cum am mai scris, cu alte cuvinte desigur, în volumele Tăceri neprimite (1968), Almar (1970), Din Marmația (1977) – să le amintesc doar pe acestea –, Ion Iuga nu și-a împins orgoliul înspre sora sa vitregă Vanitatea, iar dacă, la început, a fost vizitat și de Narcis, ne amintim: „Sunt cel mai frumos bărbat din Nord / pizmuit asemeni munților frumoși…”, nu a fost lăsat de rădăcinile sale originare să zăbovească mai mult decât i-ar fi fost cu folos în acasa Săliștei de Sus. De unde i s-a constituit, aproape de la sine, viitoarea viziune poetică: „Case cu pereți de ziuă / legănând cer neodihnă / ceas cu fete / împletind suveici astrale / fâsul lor să prindă-n grindă / steagul nunții și sărutul / prins în cerc de zurgălăi (…) // Sat în care mirii-și fură / caii iuți ca-njurătura / peste vânt tăiați în bici / sat din lemn / cioplit de suflet” (Săliștea).
Resursele intime ale sufletului său sunt, de cele mai multe ori, la vedere, ascunse câteodată, probabil din rațiuni stilistice sau, poate, dintr-un soi de protecție. Pentru a nu-și dezvălui rezvedit revolta. Generată de socialul acelor ani, împovărat de nenumărate beteșuguri.
De remarcat că acestea nu-și fac loc în poemele sale. Lui Ion Iuga nu i-au plăcut ironiile și aluziile întortocheate. „Șopârlele” gratuite, pe care el nu dădea doi bani.
Drept este că, în viețuirea sa extrapoetică, Ion nu și-a prea făcut griji în privința unor posibile pericole. Slobod la gură, chiar dacă în jurul său roiau mușterii dubioși, el nu se ferea deloc. Dimpotrivă, parcă anume pentru a i se auzi vorba, își manifesta fără ocolișuri crezul său ardelenesc de maramureșean pursânge. Și asta într-o lume supusă atâtor interdicții și perversități.
Să lăsăm însă omul și să revenim la poezie. Și nu oriunde, ci la un segment al vieții sale transfigurat cu măiestrie în Eros: ritualul erotic își petrece taina într-un decor rustic, sub vraja ancestrală, biruință trainică a misterului asupra „clipei cea repede ce ni s-a dat”. Una dintre cele mai curate poezii, De dragoste: „Râul prin trupul tău își caută albia / și cerul și părul albastru / fecioară – fum trecut prin inel / de-atâta dragoste // râul trupului tău translucid venind din Ardeal / în el adăstând soarele ca-ntr-un leagăn de prunc / (…) plutirea și visul fecundându-ți coapsele / în apele mării // o trupul tău pentru Poetul Țăran / care iubește-n căpița de fân / obosit de toate parfumurile // o cum rămâne tainica invincibila lui putere”.
În aceleași coordonate compoziționale se pot remarca simbioza dintre strările trăite în poemele de iubire ce-i năvăleau ființa lui tumultuoasă și feeria peisajului marin topit în memoria afectivă: „Te-am văzut ieșind goală din mare / călcând pe lumină parcă lumină erai / pe nisipul de aur / și urmele trupului tău de lemn sfânt / se arcuiau vociferând umbrele izgonite / de sariul de foc / înfășurându-ți coapsele // te-am văzut ieșind din mare iederă plutitoare / și marea avea mirosul părului tău / brațele mele cuprindeau apa să-ți rețină formele vocii o clipă / din golurile sculptate în translucidul adânc / mă-nțepau spinii / mă biciuiau crengile părului tău îngălbenite de soare // (…) te-am văzut ieșind goală din mare / gol și neastâmpărat umblu de-atunci prin adânc” (Desen marin – din volumul Casa poemelor).
Încrezător și stăpân pe steaua destinului său, har divin, poetul suie treaptă cu treaptă spre izvorul de cristal, tămăduitor: „Într-o furcă de râu / cum se ceartă a pustiu / frați de mamă între ei / unu-i brad altul e tei // – să te văd la vârf uscat / trupu-n două despicat / la șolduri putregăcios / că nu-mi poți fi de folos // – hei, meșteri mari când mă cioplesc / icoană mă-nchipuiesc / și în oameni mă numesc / liniște din gând ceresc” (Artă poetică – din volumului Ieșire din vis).
Puțini poeți din spațiul nostru au fost atât de înrădăcinați în geografia spirituală a ținuturilor de baștină: „O, Maramureș, suflet al meu / în care zidirea omenească implozie de culori și de / latina margine de cânt / ochiul tău înălțându-se cu trupul grai / cu neființa cea mai ființă / la Borșa și Apșa, Ieud la Peri și Cuhea-Hotin / tremurător în platoșa divină a zilei / o Maramureș chipul tău mereu călător în hotarele inimii / atât de tânăr încât transparența ta umblă prin țară”.
Arhaicul, cântecul din folclor pășesc în urma poetului ca un ecou îndepărtat, îi intră în gânduri și nu-i dau pace până nu se văd și ei pripășiți în rosturile scrisului său: „Fă-mă Doamne pasăre de argint / chiar pe sub pământ să cânt / să-mi scol morții din mormânt” (Să priceapă lumea zeii).
Tot astfel, dorul, această comoară cerească ce nu ne-o poate lua nimeni, l-a însoțit pretutindeni, pe drumuri de țară, pe dealuri și văi, prin ținuturile hinduse ori prin marile metropole, chiar și prin tunelul Drăguiasa: „Urc pe drumul păstrăvului de argint / rănindu-mi văzul prin soarele sfarâmat / în oglinzile Izei / și uit spaima izvorului alb // bezna se taie în două / pe scara de fier / sub munte când intru pe scara de apă / piezișă turlă dinspre cer în piatra de apă // roțile-mi poartă-n auz / rememorând peisaje albite de vânt / dealuri legate-n nuiele și turme de oi / coborând negânditele taine / în respirația mea tremurată // singur înflăcărată mirare / tăind muntele / și umerii simțindu-i arzând de rădăcinile pădurii / în creștere / pe chipul meu plecat spre amurg să-nverzească // simt râurile copilăriei și șopârlele din otavă / mișcându-mi tălpile / prin cămașa de întuneric / în goana acestui uriaș șarpe metalic / prin albia vârstei // uit spaima izvorului alb / în cadența ceasurilor infernale / alerg în orele mele așezate în fața părinților – / împărțite felii la masa de taină / în Sâmbăta morților” (Prin tunelul Drăguiasa).
Așadar, în relativ scurta lui viață pământeană, Ion Iuga ne-a dăruit cărțile sale. Să le citim și la gura sobei, la acea lumină clarobscură, tremurătoare, cum îi este și opera. Îngăduiți a-l vorbi pe jumătate la timpul prezent: Ion Iuga este pentru mine Poetul care nu a trântit ușile Poeziei. Le-a lăsat descuiate.
Gavril CIUBAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (265), iunie 2025