A relativiza înseamnă „a pune în relație”, a nu lăsa nimic din ceea ce ține de om în singurătatea dictatorială a unului și infailibilului. E un fel de civilizație a perechii, a grupului, a comunității. Relativizând, te îndoiești prelung și bogat asupra datelor moștenite de-a gata despre lume și te întrebi, cercetezi; refuzi să crezi pur și simplu. Înveți că nimeni și nimic nu e mai presus. Că nu există adevăruri absolute, toate adevărurile nouă la îndemână sunt relative, adică, în sens foarte larg şi cuprinzător, circumstanţiale. Cadrele în care ne mişcăm sunt inevitabil determinate, condiţionate şi chiar deviate de spaţiul, locul, timpul, modul în care s-a constituit comunitatea în mijlocul căreia am apărut şi am crescut, de moştenirea construită de limba noastră maternă, de schemele conceptuale (cotidiene) transmise din generaţie în generaţie, de cadrele etice ale comunităţii etc. Suntem, deocamdată inevitabil, fiinţe (pre)situate cultural şi lingvistic. Vorbim cu cuvinte şi gândim cu concepte. În Language (1921), de pildă, Edward Sapir afirma net teza relaţiei dintre limbaj şi perspectiva asupra lumii. Lumea reală e construită, inconştient de multe ori, pe obişnuinţele de limbaj ale grupului. Elevul său, Whorf, enunţă un nou principiu al relativităţii pornind de la legătura dintre limbaj şi gândire (mentalitate, viziune asupra lumii). Lumea fizică nu conduce la aceeaşi imagine a universului decât dacă fundamentul lingvistic este acelaşi ori similar. Sau poate fi „calibrat”.
Obiecţia că un enunţ precum „totul e relativ” poate fi adevărat doar dacă e… „absolut” îmi pare mai degrabă o glumă. Nici măcar ideea că totul depinde de tot nu e absolută, e doar cea mai „adevărată” privire la care s-a ajuns lăsând treptat în urmă dogmatisme de tot felul. Ea nu exclude nicidecum posibilitatea unei răzgândiri viitoare, semn inconfundabil al viului.
Deocamdată, e greu de găsit un adevăr „cât de cât” absolut dincolo de cel al muritudinii, şi el fragilizat de speranţa nemuririi sufletului, dar şi din perspectiva ignoranţei parţiale a omului faţă în faţă cu adevărul său definitoriu, acela că e o fiinţă muritoare. Interesant romanul-ipoteză al lui José Saramago, Intermitenţele morţii. Dacă am fi veşnici, ar fi obligatoriu să avem determinări clare şi posace în eternitatea lor. Numai imprevizibilul, mişcarea vie pot muri şi crea. Faţă în faţă cu timpul şi cu moartea, ambele ne-reale, adică de necuprins în formule/forme direct palpabile, dar, totodată, foarte „reale” consumatoare ale fiinţei muritoare, omul are doar soluţia ficţiunilor în lanţ care să-i furnizeze surogate de adevăruri liniştitoare (vezi filosofia lui ca-şi-cum, vaihingeriană – într-o lume de incertitudini şi haos, omul îşi confecţionează neobosit ficţiuni care să-i dea iluzia, necesară supravieţuirii, că totul e sub control, că lumea ascultă de nişte legi identificabile). O ficţiune e adoptată dacă răspunde unei nevoi personale, dacă satisface o necesitate intelectuală, dacă poate „calma o nelinişte a inteligenţei noastre” (Ortega y Gasset). Adevărul ei e mereu relativ şi provizoriu, aşadar încăpător.
Să reacţionezi după legi proprii şi personalizate la stimulii istoriei nu-i decât semn de forţă şi nuanţare a perspectivei. Sigur că, dacă toată lumea are dreptate, pe cale de consecinţă nimeni nu are dreptate şi niciun adevăr nu e valid. Dar asta nu exclude eforturile societăţilor omeneşti de a stabili adevăruri arbitrare cu titlul de lege pentru a ţine în frâu indivizii în disjuncţie. Cu atât mai meritorie şi mai democrată societatea care recunoaşte adevărurile individuale, dar se făleşte cu compromisurile la care membrii ei sunt dispuşi să consimtă pentru ca mecanismul să funcţioneze.
Spiritul ludic e îndrăzneala de a pune sub semnul întrebării locurile comune ale absolutului. Cine râde de cele „sfinte” (adică de toate rigorile posace și pline de sine, de încremenirile în proiect, de reguli „eterne” și principii „de fier”, de inerții ale gândului) își promite libertăți ale minții. Cum privirea mea asupra lumii e preponderent relativistă, mi s-au părut mereu foarte puţine lucrurile cu adevărat grave ale acestei lumi. Îmi plac cei care păstrează mereu o doză de neseriozitate, de joc, de haz de necaz, de uşurătate, i-aş zice. Când opteziciştii se aşează „la uşa domnului Caragiale” recunosc tocmai multele carate ale ludicului şi uriaşul caraghioslâc al gravităţii copleşite de propria însemnătate.
Postmodernul e în stare să pună un accent cald, ironic şi autoironic, pe toate lucrurile mici şi mari care ni se întâmplă. Nu doar să relaţioneze adânc, ci şi să relativizeze înalt. Întâmplări care ne întunecă zilele îşi pierd astfel însemnătatea pe care, oricum, doar privirea inutil agăţată de ele le-o dădea.
Într-o carte despre era personalizării, era postmodernă, omul contemporan este definit ca dispecer al propriei existenţe. El este cel-care-alege după ce „s-a pus la curent” cu variantele posibile, cu oferta uriaşă şi derutantă. Mai mult ca oricând, a şti înseamnă a-ţi aduce aminte şi a fi înseamnă a avea memorie. Prezentul nu se întrupează decât prin ceea ce s-a păstrat/ales din tot trecutul. El este o răsfrângere a „bibliografiei” existenţiale la nivel de individ ca şi la nivel de popor.
Cred că e, până la urmă, atât de mare subiectivitatea în această zonă şi atât de complicate sunt lucrurile acestei lumi, încât totul duce, cumva de la sine, încotro trebuie să ducă. Nu poţi mâna pe nimeni într-o parte ori în cealaltă după placul tău, ca pe o turmă. Singurătăţile alăturate dau, firesc, rezultanta firească. Nu cred că poate fi impusă durabil o non-valoare şi nici că poate fi dărâmată iremediabil o valoare. Totul e relativ, la urma urmei. Nu trebuie restabilit anume nici un primat al rigorii.
Aş putea citi aici şi o nevoie copilăroasă de autoritate. Vrem să ştim totul clar şi definitiv, să existe o instanţă care să despartă net apele de uscat. Eterna relativitate a tuturor lucrurilor şi purtărilor omeneşti ne e insuportabilă. Aşa se face că, de când zburdă liber întrebările-în-gura-mare, apar periodic „mari” întrebări, toate esenţiale, fundamentale, ultime şi mustind de îngrijorări sublime. Cultura (inclusiv dimensiunea sa estetică pe care o presupuneţi în suferinţă) nici nu moare, nici nu învie, ea este şi se face nu neapărat în ciuda oricăror condiţii, ci indiferent de ele, în cele din urmă. Adică, lăsându-se marcată de tot ce se întâmplă pe lume fără a pierde distanţa care o caracterizează.
Se poate descifra aici, printre rânduri, şi amărăciunea intelectualului care a pierdut Puterea dinainte. Nu doar la noi, ci pretutindeni. Oricum, nu ține de epoca noastră postmodernă criza valorilor, dacă despre criză e vorba și nu de firescul zdruncin al „schimbării vocii”, ca să spun așa. Azi ne mișcăm mai repede, avem acces rapid la forme globale de comunicare și ne poate bântui mai rapid bănuiala că lista oficială nu e neapărat cea „adevărată”.
Adevărul nu există sau, cu siguranţă, nu e unul singur, importante sunt adevărul tău interior şi respectul minim pentru adevărurile celorlalţi. Ca intelectual, ca om obişnuit să apeleze zilnic, dacă nu permanent, la intelect, înţelegere, gândire cumpănită, eşti conştiinţă a vremii tale fiindcă ţi-ai propus să-i fii martor, s-o scrii. Întrebarea e cât de corectă conştiinţă poţi fi. Cât de obiectivă îţi e subiectivitatea privirii scrutătoare.
Irina PETRAȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (265), iunie 2025