Cam spre sfârșitul anilor șaptezeci din secolul trecut, am avut norocul să fac o primă călătorie la Paris. Cu acea ocazie identificasem încă din țară librăriile în care urma să-mi caut cărțile de care aveam nevoie. Așa se face că urcam în pantă un celebru bulevard, pe jos bineînțeles, pentru că nu poți cunoaște mai bine un oraș decât străbătându-l per pedes apostolorum. Atunci am avut surpriza ca, așa cum eram cu spatele spre Sena, pe partea dreaptă a acelui bulevard, să dau peste o librărie cu numele unei edituri faimoase, iar în fața ei se înșirau pe trotuar vreo trei sau patru mese late, pline de cărți cu preț redus. Era o lichidare de stoc sau magazinul își schimba locația. Cum nu stăteam bine cu banii, m-am repezit hulpav în speranța să găsesc vreun chilipir. Două cărți mi-au atras atenția, deși nu făceau parte din lista cu care iscodeam eu librăriile pariziene. Și nu atât prin conținutul lor literar, de altfel foarte cunoscut nu doar în originalul latin sau în traducere franceză, ci avându-și fiecare și o versiune sau mai multe și în limba română, nu prin acesta deci, cât prin realizarea lor grafică. Era fiecare în felul ei o splendoare bibliofilă imaginată de același mare artist, sculptorul Aristide Maillol. Constrâns de puținătatea resurselor mele pecuniare, până la urmă și după multe ezitări, am ales una dintre ele, și anume Arta iubirii.
Așadar, Ars amandi a cunoscutului poet latin Ovidiu. Titlul ei exact este: Ovide, Lʻart dʻaimer, cu explicațiile: P. Ovidii Nasonis Artis Amatoriae, Ovide: Lʻart dʻaimer. Illustration et décor par Aristide Maillol. La urmă ni se dă explicația că respectiva ediție a fost realizată la Paris (terminată de tipărit în 18 iunie 1935 în Lausanne), cu un text tradus de Henri Bornecque. Ilustrațiile sculptorului Aristide Maillol, concepute special pentru această ediție, sunt alcătuite din gravuri în lemn și litografii originale. Dar să nu ne lăsăm înșelați, ceea ce am achiziționat eu atunci era doar o ediție facsimil (édition en fac-similé, 25×35 cm), însă numerotată și aceasta, cum sunt sigur că a fost și cea originală. Exemplarul meu poartă numărul 3694. Cartea album cuprinde ca o surpriză și o suită de reproduceri de gravuri în lemn și litografii ale lui Aristide Maillol ca ilustrații pentru Arta iubirii a lui Ovidiu. Libere cum sunt ele, paginile lor pot fi extrase pentru a fi înrămate și expuse pe vreun perete. De fapt, toată cartea-album are un format in folio, adică nu este legată, ci paginile ei sunt doar așezate în două mape din hârtie mai groasă, totul cuprins apoi între două coperte din carton tare și întregul este introdus într-o casetă somptuoasă.
Am ales această carte în detrimentul alteia, ilustrate tot de sculptorul francez. E vorba de Georgicele lui Vergiliu. O viață întreagă am trăit cu sentimentul de vinovăție, reproșându-mi mereu că am optat pentru frivolul Ovidiu în dauna purului Vergiliu, Feciorul curat, zicându-mi că poate cine știe ce nesăbuite, inavuabile tentații perverse mi-au modificat decizia să aleg siluetele amplu senzuale ale sculptorului în dauna scenelor agrare, tocmai eu, un țăran ardelean la origine. Peste ani, la chiar ultima mea vizită la Paris, undeva prin preajma a ceea ce fuseseră Halele acum demolate, unde căutasem cărți într-o librărie Fnac la subsolul locului, într-un spațiu oarecum abandonat de demolări, am întâlnit o bătrână mai degrabă cerșetoare care, pe o măsuță improvizată, expunea spre vânzare câteva cărți. Mi-a evocat-o imediat în gând pe nemuritoarea Pena Corcodușa a lui Mateiu I. Caragiale și a lui Ion Barbu și, fără să mă târguiesc chiar deloc, am extras dintre cărțile ei rufoase un splendid exemplar al Georgicelor lui Vergiliu în versiunea ilustrată de Maillol. Aducându-l în țară, l-am pus alături de ovidiana Arta iubirii, împerechindu-le și vindecându-mi astfel cel puțin în parte complexul de vinovăție.
Această a doua carte este așadar: Virgile, Les Géorgiques, Texte latin et version française de l՚abbé Jacques Delille, Gravures sur bois d՚Aristide Maillol. Ediția originală a fost tipărită în doar șapte sute cincizeci de exemplare, dar eu am intrat în posesia numai a unui facsimil (édition en fac-similé 21,5×28 cm), iar acesta, numerotat fiind, poartă numărul 1663. Tipărirea ediției originale s-a încheiat în 21 martie 1950, la câțiva ani după moartea sculptorului. După cum notează editorul că a primit ultima placă de lemn pentru gravuri în septembrie 1944, cu doar câteva zile înainte ca sculptorul să-și închidă definitiv ochii. Rămânea ca beneficiară trupeșa, voluptuoasa basarabeancă Dina, modelul care i-a pozat artistului, fiindu-i apoi iubită și moștenitoare legatară.
Ion PAPUC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (265), iunie 2025