Nu cred în rupturi. Rupturile se petrec când are loc vreun cataclism, şi nu-mi amintesc să se fi întâmplat vreunul în ultimele secole… Nici când, după zile în şir de soare, vin furtuni fioroase, tot nu cred că ruptură se cheamă întâmplarea. E greu să stabileşti punctul terminus al unui fenomen la o asemenea scară când nu-ţi sunt la îndemână decât fragmente şi n-ai habar cum va fi cu adevărat după data pe care ai socotit-o tu terminus. Repet, o poţi face din raţiuni didactice, un fel de ficţiune ca şi cum (cum ar zice Vaihinger) care să-ţi furnizeze iluzia că n-ai pierdut de tot controlul. Îmi plac sintezele, dar le privesc ca pe nişte poveşti, cu o doză substanţială de îndoială. Mai degrabă pariez pe inventare, pe de-o parte, şi pe schiţe de portret individual şi, la rigoare, de grup (acesta cu precauţiuni desenat – diferenţele dintre indivizi sunt mai însemnate, adică purtătoare/făcătoare de semn, decât asemănările din interiorul unei grupări!).
Cred că un critic serios şi inteligent ar putea descoperi argumente suficiente pentru oricare dintre variante: e sau nu e o nouă generaţie. Depinde ce îi convine să susţină. Nu poezia se schimbă neîncetat – de vreme ce nu are încă o definiţie definitivă, iar schimbarea e rezultanta unor circumstanţe şi a unor determinaţii ţinând de epocă, personalitate, mode etc. Pentru Gh. Crăciun, de pildă, „poezia modernă se dovedeşte a fi un spaţiu lingvistic de o diversitate aproape monstruoasă”. Mă tem că asta e chiar definiţia Poeziei! Adevărul e, temporar, de partea cuiva. Atât! Deci, nu (prea) există. Pe de altă parte, o teorie, una despre generaţiile poetice, de pildă, trebuie să aibă „valoare de instrument optic, care permite observarea unor lucruri care nu se observă la prima vedere” (Matei Călinescu). Adesea, la noi, cărţile teoretice insinuează/impun un soi de discurs neimplicat despre fenomene, curente, ideologii, direcţii, ca şi cum n-ar fi „făcute” de oameni, cu oameni. Despre modernitate şi postmodernitate, de pildă, se discută ca despre nişte ciudăţenii picate din albastrul cerului şi care nu se lasă nicidecum definite/îmblânzite. Când identifici nişte schimbări ivite în lumea de azi şi le numeşti postmodernism, să zicem, acesta există exact în/prin definiţia ta. O altă definiţie ar trebui să fie doar prilej de calme reconsiderări de o parte sau alta. Nervozitatea, iritarea, intoleranţa cu care se înfruntă nume şi denumiri e, pentru mine, cel puţin ciudată.
De vreme ce ochiul omenesc distinge doar treizeci și șase dintre cele câteva mii (zeci de mii?) de nuanţe de gri pe care le poate „vedea” un ecograf, e limpede că, şi în cazul criticii de poezie, sunt posibile infinite combinaţii de griuri, toate adevărate, în limitele adevărului relativ care ne e la îndemână. Să reacţionezi după legi proprii şi personalizate la stimulii istoriei nu-i decât semn de forţă şi nuanţare a perspectivei. Literatura există în virtutea unui contract ficţional între autor şi cititor. E de precizat îndată: care cititor? Cel inocent nu face un contract, el se supune pur şi simplu ficţiunii, o imită, o maimuţăreşte, necondiţionat. Există, într-adevăr, două limbaje, al literaturii şi al realităţii, dar postmodernii nu şterg această diferenţă, cum s-a spus. Subversiunea e a artei în general. Subversiunea artei/literaturii stă în aceea că sugerează că realitatea nu e reală, când ea chiar nu e reală!!! Rezultat al procesării semnalelor furnizate de simţuri imperfecte, pe de o parte, şi al interpretărilor, mereu, inevitabil trunchiate, parţiale, remaniabile, realitatea e şi ea ficţională şi subversivă. O situare prea dramatică faţă în faţă cu adevărurile ei e cel puţin naivă. Inventarul antecedentelor sau, mai degrabă, al „atmosferei” favorizând o anume reacţie stilistică şi psihologică ar arăta însă că nu în noutate absolută, stridentă stă valoarea poeziei „tinere”, ci în nuanţa expresivă aparte, originală pe care ştiu s-o dea reprezentanţii ei de talent unei direcţii mai ample, complexe şi, lucru important, divergente, în ciuda înfăţişării de bloc compact. Am asistat mereu la irumperea unui grup, împreună, fiindcă impactul e mai lesne de obţinut astfel, dar şi la desprinderea individualităţilor nu mult după recunoaşterea grupului.
„Chestia” cu tinereţea e destul de îndoielnică. Mă feresc să judec după vârsta din certificatul de naştere. Arghezi, ca să amintesc un caz la îndemână, n-a fost niciodată tânăr poet, nu? Apoi, sunt destui grafomani, bătrânicioşi şi bătrâiori, deşi abia au ieşit din adolescenţă. Ruptură? Nicidecum. Pentru bunul şi simplul motiv că nu aşa se petrec lucrurile în cultură/literatură. E vorba mereu de încercarea disperată de a exprima „misterul vieţii”, de a identifica/născoci un sens, un rost. Formele se schimbă, dispar şi reapar, se înfruntă şi se resping, însă fondul rămâne esenţialmente acelaşi. Dacă ar fi existat vreo ruptură în ultimele zeci de secole, nu i-am putea gusta azi şi nici nu ne-am recunoaşte în Lucretius, Shakespeare, Bacovia. Când e vorba despre literatura adevărată, poţi identifica prelungiri, continuări, replici, înlănţuiri, „jafuri de extaze”, nu rupturi, nu crize. Ruptura se manifestă numai între literatura bună şi literatura proastă.
Între tinerii scriitori de azi şi instituţiile „bătrâne” există tensiunea indusă, deci falsă, identificabilă la nivelul întregii societăţi româneşti. Fiindcă lucrurile nu s-au limpezit (n-au fost lăsate să se limpezească!) şi se caută năuc (sau interesat) Adevăruri, Vinovaţi, Păcate, toate neapărat cu majuscule, se exagerează şi de o parte, şi de cealaltă. O conştiinţă încărcată artificial îi face să sufle în iaurt şi pe cei care nu s-au ars niciodată cu ciorbă. Tinerii tânjesc după sprijin şi recunoaştere, dar n-ar vrea nici să le primească, fiindcă ţin la onoarea „nepătată”. Bătrânii se dau de ceasul morţii să sprijine şi să recunoască, de parcă ar trebui să răscumpere cine ştie ce grave absenţe parentale. Mersul firesc al lucrurilor cere însă fiecăruia să se ţină pe propriile picioare, după puteri, talent, joc inteligent al „cărţilor”. Dincolo de hărţuirea generaţională (cu un accent în plus în ultimele două decenii, căci de prea multă corectitudine politică se inflamează toate diferenţele), e indiscutabilă pregnanţa literaturii tinere în spaţiul scriptural contemporan.
Vârstele interioare ale poeziei. Cred două lucruri, oarecum opuse, deodată: că e nevoie de ordine (fără ordine şi disciplină, vorba lui Švejk, am sta toţi cocoţaţi prin copaci…), că, atunci când lucrurile sunt multe şi le-ai putea rătăci prin rafturi şi sertare, îţi faci o regulă, inventezi etichete ca să ştii repede unde şi despre ce-i vorba. Pe de altă parte, dacă e vorba de rafturile şi sertarele din casa unui meseriaş, evident că toate aceste lucruri ar putea să stea – şi chiar stau! – la fel de bine şi grămadă – sunt, toate, uneltele/averea lui anume. Un fel de locus, în sensul utilizat de antici al termenului: obiecte necesare celui care vorbeşte/trăieşte pentru a nu uita ceva important din discursul său existenţial. Adică, pentru mine, sunt la fel de importante micile diferenţe şi asemănările dintre un scris şi alt scris, fiindcă ambele îţi dau dreptul să conchizi, à la Saint-John Perse, căci despre om este vorba când spunem poezie. Iar omul are bunul (!) obicei de a nu se schimba prea mult în datele sale esenţiale, acelea de fiinţă gânditor-muritoare, întrebându-se nesigur despre mersul lumii şi al prejmei. Şi mai clar, metoda lui Forster aplicată romancierilor e, pentru mine, valabilă şi în cazul poeţilor mari. Când vrei să faci ierarhii prin eliminare şi excomunicare, nu câştigi decât faimă efemeră. Pentru unii, e lucrul cel mai important. Nu-i condamn, dar nici nu mă alătur lor. Cel mai bun nume e acela de poeţi. Acesta e genul proxim. De aici încolo, intervin diferenţele specifice, nenumărate şi importante pentru fiecare poet în parte, nu neapărat pentru grupuri (iarăşi mă simt datoare să mărturisesc că nu-mi plac înrolările, deşi iubesc apartenenţele secrete, cele care, amuşinate şi asumate, îţi garantează diferenţa; nu mă recunosc înrolată decât în comunitatea vastă a muritorilor).
Irina PETRAȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (264), mai 2025