Făcând parte din ceea ce se numește azi, cu tot mai multă rigoare, gene-rația optzecistă, Cleopatra Lorințiu, care a debutat edi-torial în 1978 cu volumul Regina cu pași furați, nu se plia, cel puțin la începuturi, programului manifest de creație al acesteia. Ea venea, exuberantă, aducând în poezie un opulent univers vegetal, care o apropia, prin atmosfera frenetică, de Magda Isanos, fapt recunoscut, de altfel, în critica de întâmpinare, la ora aceea. „Încearcă să-ți închipui ziua aceea. / Ploaia nu va veni. Ploaia va veni în sfârșit. / Din albul pereților vor răsări muguri, / casa va fi un crâng înflorit. // Fir cu fir, iarbă cu iarbă / verdele va încerca să te soarbă. / La ușa ta vor opri numai ploi, / vei călca nestingherit prin noroi. // Într-o zi va încolți o privire / mai verde ca de obicei, / timpul o să se înăsprească spre lemn, / mâinile o să-ți miroase a tei. // Va fi atât de treptat și de lesne / cu mușchi și cu ferigi la glezne, / casa ta fără uși, fără cheie / mai ocrotitoare decât un surâs de femeie. // Vei fi propriul tău prizonier, iarbă în iarbă, / verdele cât va fi terminat să te soarbă” (Iarbă, în iarbă). Era o prezență cuceritoare în peisajul literar bucureștean (studentă la Facultatea de Cibernetică), „de o ceremonioasă frumusețe și eleganță”, după cum o descrie Geo Vasile, ea însăși văzându-se ca „întâia doamnă de onoare / a Reginei de Iasomie” (Seara).
Personalitatea Cleopatrei Lorințiu este complexă. A făcut gazetărie în paginile diverselor reviste literare, a realizat filme documentare pentru televiziune, s-a angajat într-o intensă activitate diplomatică, dar în toate acestea a fost mereu poeta „de o ingenuitate și fervoare adolescentină”, având „o senzualitate intensă” cu „zvâcnire elegiacă” (Radu G. Țeposu). Este, în fond, melancolică și trăirile sale au o încărcătură emoțională ce vine din decelarea sentimentului însingurării, marcat de mari întrebări metafizice: „Așteptam întrebându-mă: ce e acum / în spatele tristeților? Un pustiu? O păpușă mecanică? (…) O țară colorată în albastru în care / păsări albe, liniștite, / se înmulțesc și se ucid” (Locul de dincolo de teamă). A publicat peste zece volume de poezie, pe lângă altele de eseuri, proză, literatură pentru copii ș.a., până la actuala antologie: Anii scurți (Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2024), care face posibilă evaluarea întregii sale creații poetice.
Sentimentală și melancolică, evocă, în notații ca de pastel, o aceeași natură luxuriantă în anotimpurile căreia se reculege oarecum ritualic: „Pornesc spre toamna cu miresme iuți. / Domoală, pădurea arămie mă îndeamnă, / să rătăcesc cu gleznele prin frunze. / Ritm al serii care vine. / Veșnicul gol ce se întinde între noi, / Ținut al meu, ce vinovat poți fi! / Liniștea nu te va mângâia niciodată” (Vinovat). Treptat versul devine pe cât de melancolic, pe atât de confesiv, poeta retrăind momentele unei liniști funciare în mediul preferat al decorului vegetal luxuriant ce contrastează grotesc cu atmosfera citadină: „În păr mi-am prins flori de tei. / E ca și cum aș fi topită-n ierburi și însuși zeul mi-ar vărsa pe trup / o miere pătrunzătoare, fermecată. / Să strâng patlagină, măcriș, frunze de afin, / ceaiuri tari să fac, băuturi de pământ, uimitoare / Fericita supusă a acestui văzduh roditor. / Se lasă ora dimineții pe un oraș hipnotic / În tramvaie, somnul dezlipit. În săli / de așteptare, miros de tutun. Lumina rece, / tăiș de cuțit. / Dar în trupul meu încape mierea culeasă de albinele divine” (Ținutul cucerit). Acum apare și acel cineva spre care aleargă cu aceeași feciorelnică exuberanță, provocând amintiri: „Ce anotimp putea să fie / când alergam cu părul meu de aur, / răsfirat în vânt? Îndestulat / cu bogăția lumii. Te strigam” (Aur). Curând însă, acordurile grave ale unei singurătăți provocate de o despărțire îndurerată vor deveni motive dominante („atunci când speri mult și el / nu vine, nu vine”).
Notația lirică este tot mai mult autoreflexivă, prezența în peisajul evocat cu sobrietate lasă loc unei tristeți iremediabile (cum ar zice un poet dintr-o altă speță), dedusă din melancolia unei iubiri romantice: „o iubire e ca o iolă pe mările de septembrie” (Iola). Apoi, totul se voalează sub taina despărțirii (a plecării, a absenței): „durerea despărțirii de tine mă va aspri”. Nu însă, va resimți în suflet o teamă de singurătate și tot cântecul ce urmează are, parcă, sonorități de litanie: „Şi deodată pe când afară ningea / am simțit limpede cât de ușor, cât de lin / am pierdut totul. Despre tine / nu pot încă vorbi, deși / toate simțurile alimentează aceeași viață a ta / dinăuntrul inimii mele. // Sunt o sută de gesturi mărunte, / miresme, obiecte și chiar anotimpurile / așa cum le văd, îți datorează / (fără s-o știi) foarte mult” (Și chiar anotimpurile). E o retragere dramatică în mediul citadin, altul decât cel al pădurii, al livezii, în care toate detaliile ambientului, în prozaica lor înfățișare, cu toți cei apropiați, devin, prin verbul întristat al resemnării, poezie: „Vine o vreme când prietenii / nu te mai sună la trei. Nu-ți mai povestesc / la telefon grave, iremediabile întâmplări / picante de dragoste, revelații. Vine o vreme / când nu te mai sună, nopțile, nimeni. / E vremea-mpăcării, / când furtunile sunt numai pe mări interioare, / când observi crizantemele fanate. / Când ceva tragic e ceva indecent. Când / nimeni nu e de vină. / Încet, încet te ocupă timpul galactic. / Un bolid depărtându-se de neliniștea / pe care ar putea s-o explice. Vine o vreme / când îți poți aminti / lacrimile fierbinți” (Nopți tăcute).
Poezia Cleopatrei Lorințiu se împlinește într-o tulburătoare decantare a stărilor emoționale intime, depănate fără a fi discursive, totul într-o eleganță metaforică discretă și într-o melancolică poetizare a singurătăților.
Constantin CUBLEȘAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (264), mai 2025