Istoricii s-au grăbit să îl identifice pe Radu cel Bun cu Mircea cel Bătrân, dar numele de Radu și apelativul de „cel Bun” nu trebuie trecute cu vederea atât de repede. Este posibil ca prin Radu prințul valah să îl fi numit însă pe întemeietorul legendar al țării, pe „Radu Negru”. Deja Mircea Ciobanul (1558-1564) îl pomenise într-un document din 3 mai 1549 – cel mai vechi ajuns până la noi în care apare numele prezumtivului întemeietor – pe „Negru Vodă”, fără a-i spune însă și Radu. Următorul act de cancelarie care îl menționează a fost emis în timpul domniei lui Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577), respectiv la data de 8 ianuarie 1569. Dacă ipoteza de față stă în picioare, Radu cel Bun din memoriul englez al lui Petru Dumitru ar fi a treia mențiune internă a strămoșului legendar și ea se plasează cronologic înaintea mențiunii istoriografice datorate lui Giacomo di Pietro Luccari, care, în cronica lui datând din anul 1605, vorbea de „Negro Voevoda di natione Ungaro”.
Se constată însă că, în timp ce unele texte vorbesc doar de Negru Vodă, altele – cazul memoriului pretendentului român aflat în Occident – pomenesc doar de „Radu cel Bun”. Un „transumpt” după un act de întărire mai vechi, într-o carte de întărire de la Gavriil Movilă, eliberată în 13 noiembrie 1618, trimitea la documentul redat, precizând că data din vremea lui Nicolae Alexandru voievod (1352-1364). Acolo se pomenea pentru prima oară de „Radul Negru voievod”. S-ar părea astfel că, deși prezența lui în documente apare ca întârziată cu circa o jumătate de secol față de menționarea lui Negru Vodă pur și simplu, sunt șanse ca ea să fi fost mai timpurie. S-ar putea însă să fie vorba despre o făcătură târzie, anterior lui Nicolae Alexandru necunoscându-se vreun voievod cu numele de Radu. Dacă identificarea lui Negru Vodă cu un Radu și numirea lui în consecință, ca Radu Negru, s-au produs cu întârziere, este posibil ca textul lui Petru Dumitru să fie prima mențiune a acestui travaliu istoriografic de cercetare a trecutului, prin cronicari astăzi anonimi, care căutau sâmburele istoric al legendei despre întemeierea țării. Cu Negru Vodă pomenit în 1549 și, respectiv, în 1569, pe de o parte, și cu Radu cel Bun, respectiv Radu Negru, atestați, iată, în 1580 și, respectiv, în 1618 am putea fi în fața mărturiei că tatonări concurente pe seama începuturilor dinastiei și ale țării aveau loc deja la jumătatea secolului al XVI-lea și au continuat și mai pe urmă, în secolul al XVII-lea, până la versiunea din cronicile acestui veac mai recent.
Apelativul „cel Bun” aplicat acelui Radu pe care memoriul lui Petru Dumitru („domnul Țării Românești Petru «Demetrius»…”, cum apare el la Jacques Bongars (1554-1612), „[Epistolă dedicatorie,] 1 martie 1597. Către prea iubitul său frate Guillaume Lenormand «Trunionus»”, în Călători…, III, ed.cit., p. 167) îl menționează, menit să îl glorifice poate pe strămoș, atribuindu-i o amintire favorabilă bine răspândită printre supușii săi și ai urmașilor, trebuie înțeles nu ca o creație proprie a petiționarului la regina Angliei, ci ca o cunoștință istorică deprinsă de el de la cei care l-au instruit – la curtea tatălui său, înainte de a fi împlinit zece ani, la Constantinopol, unde îl va fi însoțit și un anturaj românesc, în Rhodos sau în Alep, mai apoi –, pe baza scrierii/a scrierilor istorice, cronică sau anale, de care se vor fi folosit în pregătirea lui pentru viitorul rol ce i se cuvenea. În caz că asemenea informații nu le va fi primit în timpul exilului său, Petru Dumitru putea lua la cunoștință existența lor la prima sa revenire în Țara Românească, înainte de a fi silit să ia din nou calea pribegiei, întâi către Transilvania, iar mai pe urmă în Polonia, în Imperiul Habsburgic și în Italia și Franța. Știm astăzi prea puține lucruri despre instruirea unui viitor domnitor, despre educația de care beneficia, dar se poate presupune cu temei că Petru Dumitru a dobândit cunoștințe temeinice despre înaintașii săi – desigur, la nivelul cunoașterii istorice a timpului său – și că s-a slujit de modelul de guvernare învățat și exersat după Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, sintetizându-l și urmându-l cu maximă fidelitate.
Altminteri, „Radu cel Bun” se dovedește o figură de sinteză trecută din istorie în legendă. Ceea ce spune textul lui Saint-Bonnet, deci Petru însuși – anume că în 1510, deci cu șaptezeci de ani înaintea momentului relatării, „tatăl bunicului acestui prinț n-a mai vrut să recunoască vreo datorie față de împăratul Baiazid, ci a luat titlul de rege și a urmat așa timp de treizeci și cinci de ani, în care timp a câștigat cinci bătălii, luptând în ele cu însăși persoana sa contra împăraților Selim și Soliman, dar în a șasea bătălie a fost biruit și luat prins la Constantinopol” –, este o însumare de elemente dispersate în trecutul Țării Românești.
În 1510 pe tron se afla Mircea al III-lea (1509-1510), fiul lui Mihnea cel Rău (1508-1509) și nepotul lui Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476), adică un aparținător al ramurii dinastice a Drăculeștilor, dar al subramurii Mihneștilor, tocmai adversarii Dumitrilor, ei înșiși descendenți din ramura Drăculeștilor. Pe de altă parte, domnitorul cel mai apropiat de data evocată, și care să poarte în același timp numele de Radu, a fost Radu cel Mare (1495-1508), fiul lui Vlad Călugărul (1481, 1482-1495), ținând tot de ramura dinastică a Drăculeștilor. Nu despre vreunul dintre aceștia poate fi vorba în evocarea imprecisă a prințului muntean, anul evocat părând o simplă eroare de amplasare cronologică a unor fapte de mare prestigiu politic regăsibile într-un trecut aureolat mai îndepărtat.
Tatăl bunicului lui Petru însuși – deci străbunicul patern al viitorului voievod – nu putea fi decât bunicul lui Pătrașcu cel Bun (1554-1558) și tatăl tatălui acestuia, Radu Paisie (1535-1545), adică Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1535), tot din ramura familială a Drăculeștilor. Nu i se puteau atribui lui Vlad Vintilă faptele eroice – victoria în cinci bătălii a turcilor – și nici gloria (titlul regal) menționate de Petru Dumitru, fiul lui Pătrașcu cel Bun. Nicolae Iorga l-a identificat fără dificultăți pe monarhul respectiv, ceva mai îndepărtat în trecut, cu Mircea cel Bătrân (1386-1394, 1397-1418): „E ușor de înțeles că Radu-cel-Bun e Mircea-cel-Bun, care a domnit treizeci și cinci de ani, ceea ce ar da 1383 pentru așezarea lui în domnie” (Nicolae Iorga, „Rătăcirile în Apus ale unui pretendent român, Ioan Bogdan, în secolul al XVI-lea”, în AARMSI, seria III, tom VIII, 1928, p. 298). Anul rezultat din calculul efectuat devansează, cum se vede, cu trei ani, urcarea în scaun a lui Mircea cel Bătrân, dar este foarte posibil ca în analele utilizate de preceptorul prințului cronologia domniilor să fi fost nesigură, relativă, aproximativă. Anul în cauză trimite la începutul domniei lui Dan I (1383-1386), fiul lui Radu I (1377-1383).
Să fi fost Radu I domnitorul „Radu cel Bun” despre care vorbește solul prințului după informațiile primite de la acesta? Istoricii, în orice caz, îl identifică pe acest prim purtător al numelui Radu dintre dinaștii Basarabi cu legendarul Radu Negru. Noutatea istoriografică ar fi, în acest caz, că această identificare se produsese deja la 1580… Dar preocuparea pentru începuturile dinastice și, totodată, ale statului era deja o realitate la curte. Dovadă este apariția lui Negru Vodă într-unul dintre actele din 1549 și din 1569, cum s-a văzut. Faptul denotă o preocupare efervescentă pentru trecutul dinastic al țării, scopul fiind, pe de o parte, unul practic – stabilirea filiațiilor corecte spre a se ști cu cât mai multă claritate cine erau pretendenții îndreptățiți la moștenirea tronului –, iar pe de altă parte, un sentiment tot mai clar, mai stăruitor al apartenenței la stirpea princiară (pentru Petru Dumitru: regală) a țării. Departe de a fi o simplă modă, interesul pentru genealogii prezent la curtea Țării Românești răspundea deci atât unei anumite psihologii, cât și crizei dinastice care făcea absolut necesară stabilirea celor care aveau dreptul autorizat de a aspira la tronul țării.
Sentimentul viu al apartenenței dinastice și al conflictului între ramurile rivale ale dinastiei transpar deci și ele cu claritate din text. Vor fi fost intens cultivate de preceptorii tânărului sau de sfătuitorii tânărului pretendent și este probabil că făceau parte din „rețeta” obligatorie a pregătirii unui fiu de domnitor în acele vremuri. Nu era destul ca un asemenea urmaș potențial la tron să își cunoască drepturile, ci era indicat să știe cu cât mai mare precizie în virtutea cărei legitimități i s-ar cuveni scaunul de domnie. Pretendentul Petru aparține șirului domnitorilor Țării Românești prin una dintre ramurile ei: cea a „Demetrianilor”. (Traducerea lui Nicolae Iorga s-a impus, în lipsa altor propuneri, mai apropiate de spiritul limbii noastre, în care se putea formula: a „Dumitrilor”.)
Rămâne de abordat și o altă chestiune: pretenția lui Petru Dumitru că „Neamul Demetrianilor… a avut autoritate suverană și drept de a cârmui asupra Valahilor timp de patru sute de ani și mai mult…”. Formularea sugerează că pretendentul nu face nicio deosebire între dinastia numită azi a Basarabilor și „Demetriani” – adică „Dumitri” –, ceea ce nu poate fi decât rezultatul unei deliberări cu sine și cu susținătorii și instructorii săi partizani sieși, care vor fi afirmat, așa cum o face el însuși („Neamul Demetrianilor, din care acest prinț e singurul coborâtor bărbătesc în clipa de față”), că el ar fi, prin urmare, unicul urmaș legitim al vechii dinastii. Partizanatul dinastic este aici pe deplin afirmat nu doar în asumarea unicei legitimități posibile, în conformitate cu mărturiile la care apelase și cu ceea ce i se spusese în timpul formării lui, de către petent, ci și prin susținerea pe seama propriei subramuri dinastice a întregii continuități legitime a dinastiei, punând în paranteză și, de fapt, respingând toate celelalte
succesiuni genealogice (pe Dănești, pe „Pârvești” – alias Craiovești, pe Mihnești).
Demn de atenție este și faptul că, sub raportul cunoștințelor politice, al noțiunilor specializate din acest domeniu, prințul Petru Dumitru știe foarte limpede, fără vreo ambiguitate, care a fost statutul țării sale înainte de instaurarea prin victorie războinică a suveranității turcești. Perspectiva pe care o oferă asupra acestei chestiuni de importanță covârșitoare este una internă, românească, născută în ambianța curții Țării Românești.
Ovidiu PECICAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (264), mai 2025