Cunoaşterea presupune, înainte de toate, o latură spirituală prin care se deosebeşte de raţiune. Raţiunea se bazează pe intelect, pe gândire, dar refuză ceea ce îi depăşeşte graniţele, este lipsită de spiritual. Cunoaşterea înglobează în sine atât raţiunea, cât şi înţelepciunea, adică raţiune plus experienţă, dar adaugă la acestea şi latura spirituală. Ea apare la om odată cu căderea din paradis şi cu aflarea principiului binelui şi al răului. Cu toate acestea, nu vom pune semnul egalităţii între cunoaştere şi conştiinţă pentru că, pe de-o parte, conştiinţa i-a precedat cunoaşterii şi, mai mult decât atât, o şi înglobează într-însa. Unitatea cunoaşterii şi a spiritului se realizează în Conştiinţă. Ea este aceea care pune ordine în spirit. De altfel, spiritul şi conştiinţa sunt consubstanţiale şi inseparabile. Spiritul lipsit de conştiinţă înseamnă haosul, vidul. Numai că nici haosul şi nici vidul nu există cu adevărat, ci sunt proiecţii făurite de raţiunea omenească pentru a-şi ascunde limitele. Cum spiritul creează materia, iar în interiorul spiritului se află conştiinţa ce pune ordine în spirit, tot aşa şi în materie se poate observa ordinea desăvârşită ce-i aparţine conştiinţei.
Despre această imposibilitate de a exista a vidului şi a haosului şi despre conştiinţa eternă ce domneşte şi orânduieşte peste spirit şi materie ne vorbeşte şi Kierkegaard, citat de Camus în cartea sa Mitul lui Sisif: „Dacă omul n-ar avea o conştiinţă eternă, dacă în adâncul a toate, n-ar exista decât o putere sălbatică şi clocotitoare dând naştere, în vârtejul unor întunecate patimi, tuturor lucrurilor, celor măreţe şi celor neînsemnate, dacă sub lucruri s-ar ascunde hăul fără fund pe care nimic nu-l poate umple, ce-ar fi viaţa altceva decât disperare?”1
Conştiinţa este esenţa a tot ceea ce există. Este eternă şi imuabilă atât la om, cât şi la Dumnezeu. Schimbările pe care oamenii le percep asupra lumii înconjurătoare sau asupra lor înşişi provin dintr-o limitare a sferei cunoaşterii reduse la raţiune. Cum raţiunea singură este neputincioasă în elucidarea misterelor ce le întâlneşte în calea sa, începe să-şi creeze tot felul de scheme, sisteme, limbaje sau ,,ostreţe’’, cum le-ar numi Matilda, care oferă o iluzie a cunoaşterii sau, mai bine spus, o cunoaştere iluzorie. În acest fel s-a creat şi noţiunea de timp, dar odată ce ai acceptat ideea de eternitate, noţiunea de timp îşi pierde relevanţa. Din moment ce omul este etern în spirit şi în conştiinţă, timpul nu poate exista pentru el. Dar acest lucru nu este valabil doar pentru om, ci pentru tot ceea ce a fost creat, pentru că nimic din ce a fost creat odată nu poate pieri.
Această idee referitoare la conştiinţă ca esenţă a universului şi a caracterului ei neperisabil o regăsim şi la Petrini în Cel mai iubit dintre pământeni: „Conştiinţa pură este acum considerată ca ultimă esenţă a universului, chiar şi a universului fizic. Suntem în univers aceiaşi de totdeauna şi vom fi pentru totdeauna, fiindcă universul nu e orb… totul e perisabil, afară de această gândire”.
O confuzie ce se face adesea o reprezintă aşa-zisa scindare ce-i este atribuită conştiinţei şi nu cunoaşterii. Conştiinţa este unitară, la fel ca spiritul, nu poate fi scindată. Când omul a mâncat din pomul cunoaşterii, atunci s-a născut pentru el principiul binelui şi al răului, dar această scindare s-a produs la nivelul cunoaşterii, nu şi în cel al conştiinţei, care rămâne unitară. O conştiinţă scindată ar însemna un univers scindat şi un Dumnezeu scindat, ceea ce e o imposibilitate în sine. Acelaşi lucru pare să-l afirme şi Petrini într-una dintre polemicile sale cu Ion Micu: „Conştiinţa omului, spusei eu cu trufie, nu e scindată, asta e o invenţie. Compromisul la care ajunge omul are alte explicaţii”.
Conştiinţa este cel mai de preţ lucru pe care oamenii îl au. Ea îi reprezintă chiar pe ei aşa cum sunt în esenţă. Unicitatea este dată de conştiinţă şi tot ea este aceea care are puterea de a crea şi transforma lumea, pentru că, la nivelul conştiinţei, oamenii şi universul sunt interconectaţi. O conştiinţă bolnavă înseamnă un univers bolnav. De aceea, aşa cum spunea şi Constantin Noica în De Caelo: „Cea din urmă conştiinţă este singura forţă productivă pe lume”2.
Ruptura dintre esenţă şi existenţă marchează însăşi apariţia cunoaşterii. Cunoaşterea, spre deosebire de conştiinţă, este scindată. Avem binele şi răul, dacă e să ne gândim în sensul biblic. Dar, de asemenea, şi alţi gânditori sau alte religii descriu tot aşa cunoaşterea sau sistemul lor filosofic, tot ca pe o dihotomie. Întrucât conştiinţa este un punct fix, neschimbător şi etern, cunoaşterea, pe de altă parte, poate suferi în timp modificări, ea nefiind eternă şi nici măcar completă, ba mai mult putând chiar să dispară sau să lipsească cu desăvârşire. Cunoaşterea nu-i era destinată omului. Ea a apărut ca un accident nefericit. Într-un mod asemănător pare să gândească şi Petrini în Cel mai iubit dintre pământeni, atunci când afirmă: „Te înşeli, mai spusei, astfel de rupturi între existenţă şi esenţă au existat în toate timpurile şi vor mai exista. Suntem doar ceva mai mult decât alţii victimele credinţei că există progres în conştiinţe, pentru ca realitatea brutală să ne trezească şi să filozofăm în mod naiv că ceea ce ni se întâmplă nouă nu s-a mai întâmplat niciodată”.
Cunoaşterea e tragică pentru că atentează la fericirea oamenilor. Cunoscând binele şi răul, oamenii au devenit vulnerabili în trup şi în spirit şi au părăsit legea iubirii ce-i ridica deasupra binelui şi a răului. Aşa cum spunea şi Emmanuel Mounier, citat de Domenach în cartea sa Întoarcerea tragicului: „A cunoaşte înseamnă un destin tragic”3.
Dar cum această cunoaştere nu-i era destinată omului şi a apărut ca un accident, era absolut normal ca nici omul să nu poată măcar să-şi însuşească cu adevărat această cunoaştere, ce în realitate este peste puterile sale de înţelegere. Astfel că niciun om, prin propriile sale puteri, nu a ajuns vreodată să cunoască cu adevărat. Tot ceea ce oamenii ştiu cu adevărat le-a fost revelat şi toată cunoaşterea omului în afara revelaţiei nu înseamnă mai nimic. De aceea, aşa cum spunea şi Constantin Noica: „Căutătorii de adevăruri sunt aflători de certitudini – iată călătoria pe care o face orişicare conştiinţă cunoscătoare. Porneşte să dezvăluie tainele firii şi sfârşeşte prin a face – s-a mai spus aceasta– probleme de geometrie”4.
Omul nu este capabil, prin propriile sale forţe, de o cunoaştere ,,obiectivă’’. El este restrâns la propria-i subiectivitate. Singurul adevăr la care omul poate ajunge de unul singur este propriul său adevăr. De alfel, conştiinţa omului este întotdeauna obiectivă în subiectivitatea ei. Acelaşi lucru par să-l sugereze atât Albert Camus în Mitul lui Sisif: „Omul este întotdeauna prada propriilor sale adevăruri”5, cât şi Constantin Noica în De Caelo: „O afirmaţie obiectivă nu va fi niciodată un adevăr obiectiv, adică ceva exterior conştiinţei. Căci doar prin restrângere la subiectivitate se dobândeşte un grad oarecare de obiectivitate. Dacă matematicianul are întotdeauna dreptate e pentru că se răsfrânge la anumite reguli, care sunt regulile jocului său”6.
Dacă omul este de cele mai multe ori incapabil să ajungă la cunoaştere, nereuşind să se cunoască nici măcar pe el însuşi, se autoiluzionează în schimb prin raţiune, căci oamenii au ochi să vadă şi nu văd, şi urechi să asculte şi nu înţeleg, după cum scrie şi în Biblie. A te baza în viaţă doar pe raţiune sau a te lăsa ghidat numai de ea e ca şi cum ai trăi toată viaţa dormind cu ochii deschişi. Raţiunea nu face altceva decât să ne înstrăineze de noi înşine. Acelaşi lucru îl spune şi Matilda în Cel mai iubit dintre pământeni: „Idei blestemate! Fără ele suntem orbi, cu ele ne înstrăinăm de noi înşine!”.
Atât în Gluma, cât şi în Cel mai iubit dintre pământeni, raţiunea este aceea ce îi conduce atât pe Ludvik, cât şi pe Petrini, cu toate că în finalul ambelor romane se sugerează o apropiere de spiritualitate şi de împăcare cu sine, prin care ambii ajung la izbăvire. Şi Ludvik şi Petrini par să sugereze că tocmai această nevoie de cunoaştere iluzorie, bazată pe raţiune i-a ţinut captivi, i-a împiedicat să descopere viaţa. De altfel, Ludvik mărturiseşte singur: „Nu sunt în stare să mă debarasez de această nevoie de a descifra în permanenţă propria-mi viaţă (ca şi când ar ascunde, într-adevăr, o semnificaţie anume, un adevăr de o deosebită importanţă), nu mă pot debarasa de această nevoie, chiar dacă n-ar fi nimic altceva decât nevoia dezlegării unui joc (cum e, de pildă, rebusul)”.
Dar doar prin raţiune omul nu este capabil să se înţeleagă nici măcar pe el însuşi. De aceea aleargă toată viaţa să găsească răspunsuri la nişte întrebări atât de simple şi totuşi atât de complicate pentru raţiune. E de-a dreptul tragic să-ţi trăieşti întreaga ta viaţă pe supoziţii false, pe căutări iluzorii, fără să-ţi dai seama că tocmai în acest fel îţi risipeşti viaţa fără nicio noimă. Căci, aşa cum spune şi Ludvik în Gluma, înainte de toate omul trebuie să-şi trăiască viaţa aşa cum e ea, bună, rea, şi să se accepte aşa cum e el, fără a-şi face alt chip şi altă asemănare: „Totul e ca omul, aşa cum e, să nu se ruşineze vrând ceea ce vrea şi dorind ceea ce-şi doreşte. În general, oamenii sunt sclavii unor prescripţii. Nimeni nu le-a spus că trebuie să fie aşa sau aşa, iar ei se străduiesc să fie aşa şi, de fapt, până la moarte nu află despre ei cine au fost şi cine sunt. Şi astfel, nu sunt nimeni şi nimic, acţionează duplicitar, neclar, haotic. Înainte de orice, omul trebuie să aibă curajul de a fi el însuşi”.
La fel, în Cel mai iubit dintre pământeni, Petrini, în loc să o iubească pe Matilda aşa cum era ea, încearcă mai degrabă să o înţeleagă pe cale raţională, să caute enigme pe care mintea lui să le dezlege, cu toate că dragostea era singura „enigmă” pe care el nu putea să o înţeleagă. Dar acest lucru nu trebuie să ne mire deloc, pentru că dragostea nu se găseşte cu mintea, ci se trăieşte cu inima, ea nu poate fi înţeleasă prin raţiune şi nici descrisă prin cuvinte: „Ei, zise, ai reuşit să dezlegi enigma comportării mele? Pusese cu sarcasm cuvântul enigma în ghilimele, vrând parcă să spună că nu există nicio enigmă şi nu dădea, după cum nu dăduse nici până atunci, niciun ban pe gândirea mea, incapabilă să înţeleagă în mod firesc ceea ce e atât de firesc… Firescul ăsta era ea, vocea ei sfidătoare, ochii ei care străluceau ca un diamant verde, surâsul ei adresat altuia…”.
Dar chiar şi eşecul unei vieţi nu trebuie să ne tulbure, pentru că el pare un eşec doar în ochii noştri, dar la o scară mai mare, poate că ceea ce nouă ni se părea o viaţă risipită este, de fapt, o viaţă câştigată, căci aşa cum spunea şi Kierkegaard, citat de Camus, „pentru credincios, eşecul său este şi triumful său”7. Tot aşa şi Petrini ne sugerează o anumită lege a compensaţiei, prin care universul îl răscumpără pe om de eşecul său: „Nu trebuie totul consumat într-o singură zi! Nici măcar într-o singură viaţă! gândii. Şi ce dacă o viaţă nu se împlineşte? Se ve împlini alta, după tine!” La fel şi Jaroslav, în Gluma, ne vorbeşte de o anumită înţelepciune a universului, ce veghează peste destinele omeneşti: „Cred, Vladimire, că fiecare lucru îşi are semnificaţia lui. Cred că destinele omeneşti sunt legate între ele cu cimentul înţelepciunii”.
- Søren Kierkegaard, apud Albert Camus, Mitul lui Sisif, Editura pentru Literatură Universală, București, 1969, p. 42-43.
- Constantin Noica, De Caelo, Editura Humanitas, București, 1993, p. 95.
- Emmanuel Mounier, apud Jean Marie Domenach, Întoarcerea tragicului, Editura Meridiane, București, 1995, p. 268.
- Constantin Noica, Op. cit., p. 38.
- Albert Camus, Op. cit., p. 34.
- Constantin Noica, Op. cit., p. 62.
- Søren Kierkegaard, apud Albert Camus, Op. cit., p. 40.
Aurelian Alin VASILIE
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (263), aprilie 2025