Viitorul domnitor Petru Cercel se dovedește, la o privire atentă, un foarte bun cunoscător al Învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie (circa 1517-1521).
Ideea de la care pleacă Petru în discursul său este că „pronia lui Dumnezeu așază puterea și autoritatea prinților și ruina și dărâmarea acelorași prin a lui Dumnezeu tainică judecată ori pentru pedeapsa unui popor neascultător ori pentru certarea prinților răi și nevrednici de treapta de cinste și neînstare a purta cârmuirea și autoritatea”. Or în tratatul lui Neagoe Basarab se specifică faptul „că toată judecata iaste a lui Dumnezeu și Dumnezeu va să judece oamenii. Dumnezeu iaste judecătoriu dreptu și tare și îndălungu răbdătoriu și nu aduce mânie în toate zilele. Acela iaste milostiv și îndelung răbdătoriu și îndurătoriu (Psalmul 144/ b) și au gătit scaunul Său spre judecată, și iaste gata în toată vremea și în tot ceasul să judece lumea cu dreptate și oamenii așijderea. Și pre cei drepți să-i încoruneze, iar pre cei păcătoși să-i muncească” (Învățăturile…, ed.cit., p. 12). Totodată, într-un fragment cât se poate de explicit și de elocvent, se precizează: „…nimini să nu îndrăznească, nici slujitoriu, nici țăran, nici nimeni să-și ridice firea și gândul, cu meșteșuj hiclean, dintru îndemnarea diavolului, spre împăratul și spre domnul și stăpânul lor. Că cel ce să va ispiti a-și rădica mâna asupra stăpânului său fără dreptate și asupra domnului său, carele iaste îngăduitoriu și unsul lui Hristos Dumnezeu, acela cu adevărat de pripă își va aduce mâniia lui Dumnezeu cea dreaptă spre nedreptul lui cap, și urgiia Dumnezeului celui viu să va pogorî pre dânsul. Că împărățiia și domniia a împăraților și domnilor, care iaste pre împărații și domnii cei credincioși și drepți, aceia iaste împărăție și domnie cerească. Și Domnul, Fiiul lui Dumnezeu, va fi lor împărat și va judeca lumea pre dreptate.// Dreptu aceia, fieștecărui împărat sau domn căruia i să dă împărățiia și domniia, den mila lui Dumnezeu să dă și să trimete pre cine-i iaste Lui voia. Că împărățiile și judecățile ale lui Dumnezeu suntu, și pentru aceia să dau împărățiile de la Dumnezeu, ca să judece pre oamenii săi cu dreptate, iar pre cei răi, carii fac fărădelege, să-i judece cu caznă și cu certare. Pentru că nimunui, niciodată, n-au împărțit, nici i-au dat Dumnezeu să facă lucruri rele și nedrepte, nici i-au trimis cugete spurcate, nici în inima nimunui n-au sădit Dumnezeu cugete și gânduri hiclene” (Ibidem, p. 99). Formularea mai sintetică, în engleză, potrivită ca frazare cu limba de curte de peste Canalul Mânecii corespunde întocmai afirmațiilor lui Neagoe Basarab.
Inspirația acestei convingeri se găsește la Neagoe Basarab în explicația despre cum judecă Dumnezeu: „Mergu la Judecătoriul cel nefățarnic, unde vom sta cu toții într-o potrivă și întocma, Împărații și Domnii, boiarii și slugile, bogații și săracii, toți vor fi într-un chip. // Deacii, sau să vor osândi, sau să vor proslăvi fieștecare după lucrul său” (Ibidem, p. 334). Și tot în Învățături… se arată cum se distribuie marile onoruri după planul divin și ce presupune aceasta: „fieștecărui împărat sau domn căruia i să dă împărățiia și domniia, den mila lui Dumnezeu să fă și să trimete pre cine-i iaste Lui voia. Că împărățiile și judecățile ale lui Dumnezeu suntu, și pentru aceia să dau împărățiile de la Dumnezeu, ca să judece pre oamenii săi cu dreptate, iar pre cei răi, carii fac fărădelege, să-i judece cu caznă și cu certare. Pentru că nimunui, niciodată, n-au împărțit, nici i-au dat Dumnezeu să facă lucruri rele și nedrepte, nici i-au trimis cugete spurcate, nici în inima nimunui n-au sădit Dumnezeu cugete și gânduri hiclene” (Ibidem, p. 99). Avertismentul lui Neagoe Basarab pentru mai marii țării este neechivoc: „nimeni să nu să amăgească și să să ție mare, măcar să fie împărat, măcar domnu, măcar boiariu, măcar fiește ce va fi; că acestea toate Dumnezeu le dă, Dumnezeu le ia” (Ibidem, p. 50).
În discursul său, solul lui Petru exprimă însă și ideea necesității de a restabili onoarea princiară, după cum urmează: „Și, pentru că prinții căzuți odată în mare mizerie și nenorocire sunt totdeauna supuși cuvintelor de jignire și răutăcioase ale lumii, cu mustrări și scandelă, prinții cari țin la cinste trebuie să le înlăture prin orice mijloace se pot”. Onoarea rămâne valoarea de căpetenie a principelui, căci zice Neagoe „că Domnul care iaste înțelept și are minte, pentru numele său bun nu numai ce socotește și ia învățătură de la aceste lucruri ce am scris eu, ci încă și mai multe să va socoti cu mintea și va chibzui ziua și noaptea, ca să dobândească numele lui de cinste. Și pentru cinste, și sângele și-l va vărsa; că cinstea niciodată n-are odihnă” (Ibidem, p. 239).
Domnul de Saint-Bonnet expune pe mai departe ce l-a învățat pretendentul român să spună: „De aceea, acest prinț a crezut că e mai bine ca el însuși să meargă la Curțile fiecăruia din stăpânitorii cei mari, pentru a evita mai bine asprele mustrări și socotinți care s-ar putea face asupra mizeriei lui, să lămurească din gură asupra adevăratelor împrejurări ale nenorocirii de față…”. El urmează astfel sfaturile lui Neagoe Basarab, care atrăgea atenția că „frica lui Dumnezeu naște înțelepciune…” (Ibidem, p. 48) (preluare, și la el, după Psalmul 110/ 10). Și prevenea că „frica lui Dumnezeu iaste mumă și îndreptare tuturor bunătăților” (Ibidem, p. 247). Dar, spunea voievodul învățat din cartea căruia se inspira Petru, este de luat aminte „că Domnul și Dumnezeul nostru nu iaste pizmatareț, nici ține mânie în veci, nici plătește noao după fărădelegile noastre. Ce într-acel ceas va erta fărădelegile noastre” (Ibidem, p. 300). Rămâne astfel întotdeauna loc de căință și de remediu. Neagoe Basarab adaugă că „acestea, fătul mieu și frații miei, vă spuș și vă scriș, să știți ce veți face în vremea nevoilor și a întristăciunilor voastre. Iar Dumnezeu cel milostiv să nu dea în viața voastră întâmplări și întristăciuni ca acestea. Că Dumnezeu, fiind milostiv, iarăși va întoarce mila Sa spre voi, măcar de te-au și întristat pentru păcatele tale. Și de te vei smeri lui Dumnezeu, El nu te va lăsa, ci în toată vremea te va milui” (Ibidem, p. 246-247). Totodată, avantajul lui hic et nunc este că principele nu este singur pe pământ. După Neagoe Basarab: „Că aici ne iaste și mai lesne, că ne sfătuim și întrebăm unul pre altul, iar acolo nu vei fi cu mine, nici cu priiatnicii tăi, să aibi cu cine te sfătui. Iar ei toți să vor nevoi să te biruiască și pre tine din cuvinte, și cinstea noastră să o supue” (Ibidem, p. 233).
Saint-Bonnet recunoaște în fața reginei Angliei că Petru nu a rămas neauzit de mai-marii occidentali. Datorită dorinței lui reale de a-și afirma și susține onoarea, „feluriți prinți au fost prinși de compătimire de starea lui, și prietenește și cu bunăvoință i-au sprijinit nenorocirea, găsind că ea i s-a cășunat, nu de vreo faptă făcută de el, nevrednică de numele de prinț”. Neagoe știa și el ce este exilul: „Că și eu însumi am fost pribeag, pentr-aceia vă spui că iaste trai și hrană cu nevoe pribegiia, și ești de toți oamenii dosădit, încă și de copiii cei mici, și de carii sântu mai răi” (Ibidem, p. 240). El recomanda deci îndrăzneala: „Că omului viteaz toți oamenii îi sunt într-ajutor, iar omului fricos toți oamenii îi suntu dușmani, și încă și de ai săi iaste gonit și batjocorit și hulit” (Ibidem, p. 244).
Asemenea trimiteri arată clar că Petru Dumitru își însușise temeinic viziunea filosofico-politică a lui Neagoe Basarab, deprinsă pe seama buchisirii stăruitoare a cărții acestuia, apărând în ochii Occidentului ca un prinț cu o concepție medievală, teistă fără rezerve, creștină și orientată înspre pretenția la onoarea cuvenită și la împlinirea aspirațiilor sale de a surveni în mod legitim la guvernarea care i se cuvenea.
Proiecția lui Petru Dumitru este, cum s-a văzut deja, eroizantă și idealizantă, trimițând mult în trecut. Căci, se spune, „Neamul Demetrianilor… a avut autoritate suverană și drept de a cârmui asupra Valahilor timp de patru sute de ani și mai mult…” – și asta nu până în momentul asertării acestui fapt, adică la începutul lui 1580 – ceea ce ar duce măcar până la anul 1180, de nu chiar mai mult îndărăt –, ci din momentul instaurării suzeranității turcești asupra țării sale, adică după 1400, în vremea lui Mircea cel Bătrân (ceea ce conduce la un nou an reper din trecutul mai îndepărtat: anul 1000).
Narațiunea despre trecutul mai îndepărtat este coerentă. Dinastia din care face parte ca unic descendent legitim a condus românii din Țara Românească de patru secole, ba chiar și mai mult (ceea ce vrea să însemne: cam de prin 1180). Cu o trimitere spre orizontul anului 1180 Petru Dumitru pare să se refere la evenimentele care au condus la revolta vlahilor din Munții Haemus care a început în 1185-1186 prin răzvrătirea antibizantină a lui Petru și Asan, frații Asănești. Fie deci că izvorul istoriografic folosit de fiul lui Pătrașcu cel Bun pentru a se instrui în istoria dinastică a țării sale era o cronică ce relata lucrurile începând cu acest moment inaugural, fie că, primind educația cuvenită unui prinț, Petru a studiat și scrieri bizantine care vorbeau despre răscoala vlahilor și a bulgarilor din acele îndepărtate vremuri. Să fi avut acces, în peregrinările sale, la ediția din 1557 a lui Niketas Choniates, Imperii Graeci Historia, editată de Hieronymus Wolf? Nu poate fi exclus nimic în acest sens, după cum nici probe referitoare la o asemenea lectură nu s-au ivit încă. Un lucru pare probabil: lui Petru Dumitru nu îi lipseau cunoștințele pentru a descifra textul grecesc al istoriei lui Choniates, fiind – după Neagoe Basarab și înainte de Dimitrie Cantemir – printre domnitorii cei mai instruiți pe care i-au avut românii, cu cunoștințe de poliglot mai ample și mai diversificate decât Neagoe, rivalizând cu Cantemir în domeniul cunoașterii limbilor străine, dar premergându-i cu un secol, desigur.
Ar rezulta, în orice caz, din cele de mai sus că în textul sau textele istoriografice aflate la originea cunoștințelor lui Petru Dumitru despre trecut exista o preocupare pentru originile dinastiei și ale statului, în cel puțin unul dintre ele susținându-se descendența Basarabilor din Asănești și legitimarea primilor prin ultimii. Pentru a doua jumătate a sec. al XVI-lea acest detaliu semnificativ este remarcabil, indicând strădaniile istoriografiei timpului – poate și a celei anterioare – de a sonda cât mai departe în trecut istoria țării și a conducătorilor ei. Chiar dacă s-ar dovedi că ideea i-ar aparține numai lui Petru Dumitru, ca urmare a lecturilor sale din Niketas Choniates, concluzia nu ar fi mai puțin valabilă. Atâta doar că, printr-un asemenea efort – nedemonstrabil – pretendentul ar trebui trecut în rândul autorilor de istoriografie română în strai lingvistic străin (de astă dată nu slavon, ci… englez!).
Trimiterea – plauzibilă – la dinastia Asăneștilor și posibilitatea ca acel „Radu cel Bun” să fi fost, în proiecția lui Petru Dumitru, Radu Negru, întemeietorul statului sud-carpatin sunt manifestarea unui interes viu, avid, pentru descifrarea începuturilor statului și a firului dinastic propriu până la cele mai impunătoare figuri din trecutul românilor.
Ovidiu PECICAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (263), aprilie 2025