Într-un spațiu și-ntr-un timp golite crud de prezența fizică a omului iubit, de puțină vreme plecat în călătoria fără întoarcere, în nopți și zile cu neliniști chinuitoare, aproape palpabile, unde „până și strigătele tac” și unde „doar timpul se pre-simte curgând cu gâlgâiri”, își începe Mihaela Ganța corespondența cu Vali.
La mai puțin de trei ani de la apariția consistentului volum autobiografic Tăcerea dintre cuvinte, pictorița Mihaela Ganța dă noi conotații tăcerii și ne propune un set de Scrisori netimbrate. Un titlu care din start ne pune în gardă asupra unui destinatar fără cutie poștală, care este oriunde, oricând, dar nu oricine și care primește mesaje de la „o eu – incompletă”.
Scrisori netimbrate, așadar. Cui să le trimiți? Nimeni nu poate primi o scrisoare netimbrată, cu excepția acelor oameni cărora li le înmânezi tu, pentru că-ți sunt aproape, pentru că-ți permite intimitatea pe care ți-ai consumat-o în ani și-n povești, dimpreună cu ei, într-o viață care a atins, a lovit, a încercat, dar n-a dărâmat. Mai degrabă a călit: „Odată în foc, apoi în apă, lovită cu barosul, iarăși în foc, iarăși în apă, zi după zi, noaptea mai ales, până am devenit puternică” (Despre putere, 19.12.2021).
Autoarea, ajunsă la vârsta la care poate survola spațiile din ce în ce mai bine deslușite de ochii minții, știe că nu e suficient să ai curaj. Trebuie să ai și cuvântul curajului. Acel cuvânt care dezgolește sentimentul până la esențializare, până la conceptualizare, pentru că „vorba te dezvelește, îți smulge hainele sub care te ascunzi ca să ieși pe stradă, lăsându-te lipsită de pudoare în toată splendoarea cicatricilor tale” (Hiatus, 25.12.2021).
Pe Mihaela Ganța o ajută, fără discuție, formația sa de artist plastic, de om care poate încondeia în dublă ipostază un gând, o emoție. Demersul scriptural este rostogolit fără menajamente, tatuat pe propriu-i suflet pentru, poate, o încercare de vindecare prin autoflagelare, prin tentative de definire, de transpunere în cuvinte potrivite a unor trăiri dintre cele mai intime. Detaliile banalului cotidian devin elemente de decor într-un monolog al decenței durerii. Și al curajului de a-l diseca fâșie sfâșiată cu fâșie sfâșiată, fără prejudecăți, cu cicatricile la vedere.
Autoarea își împarte existența în etape ale suferinței. Vorbim de un prim timp, al năucelii, al neîncrederii, urmat de cel de-al doilea – al refuzului și al revoltei – și-apoi al acceptării, ca etape firești ale Golgotei singurătății. Este, până la urmă, o rețetă universală a suferinței, o geografie a pașilor pierduți, rătăciți și duși spre regăsire, pe care autoarea o trasează în căutarea unei rețete de vindecare, de la insomniile din nopțile care urlă precum coioții care simt miros de sânge până la „Însă mă străduiesc să pictez iarăși și uneori chiar reușesc. În urmă cu o oră m-am trezit cu titlul expoziției în cap” (Cu mâna ruptă, 2.11.2023).
Pictura vine, mai apoi, cu întregul arsenal de sentimente și de posibile soluții, într-un răstimp al detașării, al oarecărei liniști, când autoarea își regăsește puterea de a picta și de a pregăti o nouă expoziție.
Avem de-a face, de asemenea, cu un proustianism declarat care o „dez-aranjează” din tiparele viețuirii așa cum au fost ele construite de autoare. Madlena este de fiecare dată un alt obiect, moment, personaj, un alt lucru care i-a aparținut lui Vali: hainele lui, aparatul foto, crinul de la fereastră, ghiveciul albastru, pantofii din debara, haina de pe cuier, micile nimicuri și obiecte cu care se întâlnește în zilele și nopțile fără hotar din perioada de doliu.
Dacă există filonul creator, el se va întruchipa în chipuri diferite. Iar la Mihaela Ganța zăcământul se transformă pe rând în culoare, în cuvânt… Este vorba despre scrisul acela care vine ca un cântec-mărturisire, în scrisori care reprezintă un nou episod, care nu știm dacă e epilog sau interludiu, într-un proces de căutare și regăsire ale unei forme de echilibru, de liniște atât de necesare după șocul plecării soțului. Nu știi la început dacă trebuie să vindece ceva, probabil că da, nu știi dacă trebuie să scoată la lumină frământări adânci pentru ca, amestecându-le cu lumina, să le elibereze de tensiune, nu știi dacă trebuie să restabilească o ordine, dar autoarea reușește să ne introducă într-o lume în care ne sugerează aceste lucruri. Și da!, senzațiile, bine îngropate în subconștient, potențează actul creației, care devine vindecător. Pictura – după cum recunoaște autoarea în primul său volum – a vindecat-o de spaimele omului matur, de fobii.
Mărturisirile, micile cochetării domestice – toate continuă în dialoguri care-ar fi putut fi, în prezentări lapidare, dar pline de sens ale mundanului. Vali rămâne partener de dialog în monologurile autoarei, este instanța autoimpusă, profesională și sentimentală, paravanul imaginar al furiilor și ale micilor sale bucurii domestice.
Rămânând în zona decupajului de viață din „anii de după”, intensitatea emoțională se citește din și printre rândurile care s-au născut firesc. În preajma vernisajului, autoarea capătă putere creatoare și textele sale pe alocuri au noi valențe eseistice, relevant fiind textul „ce-a vrut să spună artistul?” (18.11.2023). „Artistul explică acel moment de iluminare folosind defragmentarea spectrului vizual, uneori gesticulând frenetic, alteori tăcând, uneori plimbându-se calm și relaxat, alteori alergând ca nebunul, dezlânat și haotic”.
Scrisorile acoperă un interval de patru ani, de la finalul lui 2021 până în primăvara lui 2025, cu mici intervale de pauză, după care vorbim de un Vali devenit lumină, culoare sau vibrație, căruia autoarea-i poate mărturisi: „Dacă ești parte din toate acestea, înseamnă că ești foarte aproape, poți intra pe geam, poți să mă îndemni să amestec pigmenții pe pânză, doar n-oi fi pierdut definitiv pofta, plăcerea și necesitatea de a face asta”.
Explicitarea gestului scriptural vine spre finalul cărții, în Despre doliu numai de bine (07.07.2024): „Pietrele de moară care strivesc semințele până devin capabile să se împrăștie la cea mai mică boare de vânt mi-au devenit prietene. Rădăcinile învârtejite în adâncuri devin coroană într-un timp răsturnat și cerul tinde să îmi zboare de sub picioare. Nu mă grăbesc nicăieri, nu mă încheg din amintiri sau din dorințe prea clar formulate. Nu sunt eu aceasta. Nu scriu aici, doar citesc o carte despre mine”.
Autoarea stăpânește instrumentele limbajului plastic, literar, știută fiind formarea sa artistică. Mihaela Ganța este artist plastic, a fost ani mulți profesor de desen, cu elemente de implicare în viața politică, socială etc. a comunității. Scrisul devine recognoscibil din perspectiva stilului, precum și prin franchețe, autoironie, prin evidența unei culturi masive, a lecturilor, a educației solide dintr-o familie cu istorie și patalama. Ea își asumă roluri, se pune în posturi, caută momente, se duce în urmă, înghesuindu-și-le pe toate într-un suflet conștient de propria combustie, și creează o temperatură înaltă a conștientizării durerii; rațional, lucid, autoironic, uneori: „Nu m-am țicnit, stai liniștit, așa vorbesc eu, ca să fac mișto de situație” (Cafeaua de la ora 2).
Ilustrația cărții cu fotografii făcute de Valentin Ganța potențează fericit scrisorile, rotunjește o corespondență cu o notă familială și familiară în plus. Mihaela Ganța își continuă proiectele cu Vali, care rămâne confident și partener de demersuri culturale, căruia îi destăinuie toate tribulațiile, temerile și revoltele, cu care face chiar o expoziție comună: „Corolar”. Și nu dintr-o lipsă de realism, și nu dintr-un refuz de acceptare a realității, și nu dintr-o voluptate a autoflagelării, și nu dintr-un resort prea boem, ci pur și simplu din realism. Un realism al omului care, dincolo de driblingurile destinului, care mereu îi trage preșul de sub picioare, știe să meargă mai departe, „trăind deodată începuturile și sfârșiturile”.
Dana BUZURA-GAGNIUC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (263), aprilie 2025