Doar împreună. Alte sigilii este cea de-a șasea carte de poeme a lui Gheorghe Mihai Bârlea. A apărut anul acesta la Editura Limes, în colecția „Magister”, cu un „Cuvânt introductiv” semnat de Mircea Petean. E precedată de volumele: Din penumbră (1998), Lasă-te prădat (1999), Ceremonia clipei (2006), Umbra lucrurilor (2010) și Sigilii de sare (2019). Atât denumirea, cât și conținutul o așază, am putea spune, în prelungirea tomului anterior: amândouă culegerile cuprind mărturii pe care poetul le socotește vrednice a fi conservate, dar mai ales, precum pâinea și sarea la ospețe, împărtășite cu prietenii (de altfel, cuvântul „prieteni” îl identificăm, convertit în formulă de adresare, chiar în fruntea cărții de acum).
Sunt tot atâtea peceți care consfințesc legături: de familie și (în sens larg) de neam, de dragoste și de prietenie. Le fac să dureze. Autorul le preia din vremile lor spre a le așeza în timpul-fără-de-timp. Este un fel de pariu acesta, unul pe care „ființa vulnerabilă” – sub al cărei semn se află cea dintâi secțiune a volumului – îl face cu clepsidra. Așternând pe hârtie mărturiile de care vorbeam, scriindu-se implicit pe sine în devenire, ea încearcă, pe de o parte, să se desprindă din curgere, iar pe de alta, să dea trăitului mai multă intensitate.
Este un act de eroism: tocmai pentru că își conștientizează dramatic fragilitatea (urmele fiecărei zile fiind precum „semnul unei copite de cal” – Naivitate), singura opțiune demnă este să-și reconsidere clipa dată, să o cinstească sporindu-i caratele („fericirea-i ascunsă în condiția mea de muritor” – La umbra măslinului).
Așadar, nu disperare, nu lamentație cu iz de deșertăciune („Dar, imaginează-ți, / cu tine ce s-ar putea întâmpla / dacă ai avea atâtea bogății / încât să nu mai ai la ce visa?” – Paradoxul). Mai degrabă sfidare, semeție, îndemn la exercițiu pe dinăuntru, la înțelepciune și la un alt fel de privire: „Dar mă amenință toamna –/ cad frunzele, și ce dacă?” (Ce dacă…); sau: „Ești liber! / Ia îndoielile cu tine și umblă / cu răbdare, emoție, speranță / și cu tandrețe, dacă se poate… // Fac și ele parte din ființa ta” (Liber!”). Pe aceeași linie se înscrie și poema intitulată Ochiul: „Amarul vieții nu este neapărat o formă de deznădejde, / ci, mai degrabă, o provocare la meditație. / Simți că lipsește ceva în tine / și trebuie să te cauți cu sentimentul că / nu ești oaia pierdută în zadar. / Ochiul de deasupra Soarelui / să te lumineze”.
Descinderea în profunzimile sinelui se dovedește, în volumul de acum, implicit o incursiune în memorie – aceea care salvează aventura existențială, o preface în mai-mult-decât-viețuire (Nimic întâmplător). Se transformă, de fapt, în ascensiune. Este și un prilej de adunare laolaltă, la o cină de taină, a ipostazelor auctoriale: „citadinul din mine”, fiul, fratele, prietenul, soțul, îndrăgostitul, „credinciosul și păcătosul din mine”, scribul, robul, „țăranul din mine”. Fiecare cu spovedania lui, cu autochestionările sale („de ce se naște omul dacă moare?” – La sfârșit de poveste; „Unde s-o fi ascuns Raiul promis?” – Fapt banal; „Unde ești, Domn al cuvintelor, / ce poți mistui golul?” – ***; „Ce-i inima dacă nu vas, / în care împreună am ars?” – Vas).
Își transmit aceste instanțe, sfătos, cuvinte memorabile, de care nu ar fi lipsit de interes să ia seama și cititorul: „crede că-n visele tale / ești fără de moarte…” (Crede!…); „Umblă încet, foarte încet, / să nu te împiedici în propria umbră!”; „Respiră bucuros” (Soare nou și lună plină); „Sfârșitul lumii nu-i când latră câinii” (Sfârșitul lumii?); „Nu fugi de tristețe, / e nevoie de ea în noi, / altfel am fi frumoși la vedere / și de tristețe goi!…” (***); „lupta în sine / nu-i un păcat, ci fuga de ea…” (***).
Cu tot firescul și cu toată directețea lor, atari construcții nu sunt simple adaptări de sentințe miezoase, convingătoare din perspectivă umană: situate în poem (în context estetic adică), lasă după ele un fel de trenă, te îndeamnă să consideri gestul scriptural nu doar iscusită potrivire de cuvinte, ci și modalitate de cunoaștere și de autocunoaștere. De împăcare a omenescului din noi cu marginile dinăuntru și cu hotarele din afară.
În ceea ce privește vremile sau anotimpurile evocate de Gheorghe Mihai Bârlea, și acestea sunt citite cu ochiul interior, dar mai ales dinspre vârsta actuală a omului și a poetului.
Am găsit astfel în volum o vreme a viețuirii lipsite de opreliști, când spaimele eului par lesne de îmblânzit și când visele au funcție de întemeiere: „Prieteni, cum ne-am dedat trecerii / frunzei căzătoare, risipei și vinului, / cu pieptul țâfnos bravând sfiala, / am băut licori promise îngerilor / și părea că ni se scurtează calea spre stele / […] totul părea posibil, / ne simțeam stăpâni până și pe fluturi / în numele inocenței clamate zgomotos / împotriva fricii / în sine o seducție metafizică greu de învins” (Remember). E vremea clipelor în risipire, când tânărul se simte imun la destrămare și pe care adultul o retrăiește melancolic grație amintirilor („ochii mei cu priviri lacome până departe / mă urcă iarăși la o palmă de cer / și eu cred că totul îmi este îngăduit” – Nostalgii).
E vremea cuprinderii universului de către ființă în integralitatea ei: începând de la „școala primară în genunchi”, când copilul se înminunează descoperind alfabetul stelelor, con-templând (Descânt), la tânărul ce se visează levitând deasupra lumii (Irepetabilul vis) ori la îndrăgostitul ce caută „orbește” glezna iubitei (Elegie) sau „intervalul mistic al umerilor ei” (Spre altar). E o vreme în care faptele nu se cer neapărat dezlegate, când insului îi este de ajuns bucuria risipirii. Înminunarea de care vorbeam.
Și ne mai întâmpină în carte o vreme a gândirii, a problematizării, când totul capătă/se cere înțeles (când contează înțelesul!), când cuvântul e în lucrare autentică dacă e învăluit de un surplus de tăcere. Când grija însoțește mai des gândul și fapta („ochii dau năvală / peste timpul ce vine, / dar, Doamne, cât mai rămâne din el / și pentru mine?” – ***) și mai ales când – așa cum aflăm din alt poem – „nu se întâmplă nimic, / dar golul poate deveni temă de meditație” (Temă de meditație).
Toate, în viziunea lui Gheorghe Mihai Bârlea, sunt ținute laolaltă prin cuvânt. Sunt cântate și descântate, scoase adică din vremelnicie și puse în timpul-fără-de-timp.
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (263), aprilie 2025