Prezență discretă în peisajul liric contemporan, cu rare apariții în presa literară, debutând editorial târziu cu volumul Turnul înclinat al zilei (Editura Universității de Nord, Baia Mare, 2000), Ștefan Cămărașu (n. 1950) este un poet reflexiv, un adept al introspecției, al explorării condiției umane și a profunzimilor ființei – atitudine lirică păstrată și în recentul volum Tratamentul cu iluzii și alte terapii (Editura Aius, Craiova, 2025).
Mottoul „Cândva am crezut că poeții sunt zei; / am plâns când am aflat că sunt oameni și ei” prefigurează tematica volumului ce se coagulează în jurul preocupării autorului pentru condiția și firea celor aleși și dăruiți cu harul versului. Dureroasa revelație se referă la natura umană a poeților. Capabili să atingă, prin creație, stări inaccesibile omului obișnuit, înzestrați cu o forță creatoare care îi apropie de divinitate, poeții sunt supuși și ei condiției umane, slăbiciunilor, limitelor, durerilor.
Ineditul Cuvânt înainte în versuri este o pledoarie pentru nevoia reculegerii și a întoarcerii „când și când în imaginar, / în cealaltă dimensiune a ființării noastre”. Explorând granițele dintre realitate/cotidian și imaginar/reverie, autorul blamează rigorile și inflexibilitatea realității imediate, oboseala și frustrările la care ne obligă cotidianul, îndemnând la zăbovirea „într-o închipuire, la umbra deasă a reveriilor”, la încercarea de a capta „pentru o clipă numai, / acea stare de grație numită revelație”.
Discursul liric trădează frământările poetului cauzate de investigarea dimensiunilor sufletului uman, redând constrângerile și suferințele lumești în lumina unei realități copleșitoare, în care iluziile de orice fel și retragerea într-o dimensiune interioară imaginară devin terapii salvatoare pentru tensiunile interioare. Laitmotivul „turnului de fildeș” sugerează posibilitatea izolării intelectuale sau spirituale, departe de realitățile și de problemele lumii obișnuite, dimensiune la care au „șansa să acceadă marii creatori”. În opoziție cu poetul, ființă visătoare, se află „burghezul, negustorul de valori palpabile / și profitabile, adică prețăluitorul în bani până și / al curcubeului, surâde superior, / dacă nu chiar rânjește, / când aude despre tragicul sfârșit / al câte unui locatar al turnurilor / de fildeș”.
Actul creator nu acceptă jumătăți de măsură, presupune abnegație și înălțare a spiritului până la împărtășirea cu harul divin, căci, în conceptia lui Cămărașu, „poemul trebuie clădit / și trebuie să fie uriaș / (…) / astfel încât niciun cuvânt, / dintre zidurile lui / să nu însemne tăcere și resemnare”. Poeții sunt cerșetori la porțile Raiului, căutând îngăduința de a accede la starea de grație, poposind pe iarba unui râvnit „rai de poezie / pe undeva pe-aproape de Dumnezeu”. Poezia are efecte terapeutice, are capacitatea de transfigurare, de transcendere a oricăror limite, prilejuindu-i creatorului contopirea cu marele univers, metamorfozarea într-un „râu / cu capul pe munte / și cu picioarele pe câmpie, / să se apropie de tine / oameni de-ai locului / și să te strângă în ochi / cu blândețe, / să înveți copiii să înoate / acoperindu-i cu binecuvântările / verii”.
Poetul invocă atât forțele naturii, cât și Divinitatea în actul măreț de zămislire a poemului: „Luna va așterne o albă față de masă, / Soarele va umple paharele cu vin, / pentru mama mea bătrână și frumoasă / voi încerca să scriu un poem sublim. / (…) / Dumnezeu va asculta puțin / și va rosti și El, oftând, o rugăciune”. Sunt versuri în care Ștefan Cămărașu își exersează și tușele sensibile, stilistice, dovedind o remarcabilă abilitate de a construi imagini poetice sugestive, potențând dimensiunea expresivă a discursului. Îmbinând sensibilitatea cu contemplația, într-un stil sincer și un limbaj accesibil, dar sugestiv totodată, poetul invită cititorul la ospățul îmbelșugat al poeziei, la uimire, la revelație, la meditație, la libertatea gândurilor, a emoțiilor, fără constrângeri cotidiene: „Mi-a intrat câmpia în suflet / și crește grâu din cuvintele mele, / eu ar, eu semăn, eu adun / boabele pline de soare, / pline de cântec străbun. / Uitați-vă bine la plăpândele fire / ce ies din pământ tremurând, / sunt șoapte în care a intrat clorofila / unei speranțe, unui sărut, unui gând. / (…) / În fiecare bob este închisă o clipă, / nu stiu din câte clipe pot face o pâine, / dar cred că e bună, are miezul din visuri, / la răsăritul soarelui am să v-o-mpart mâine”.
„Tratamentul cu iluzii” presupune convingerea intensă că există un spațiu interior intim, în care este posibilă retragerea, în care se simte așezată pe umăr „mâna lui Dumnezeu, plină de muguri”, care are puterea să alunge „stoluri de incertitudini / al căror fâlfâit de aripi cutremură aerul” și să facă loc pentru acea „clipă magică”, înălțătoare.
Indispensabil poeților, acest proces terapeutic solicită perseverență, dedicare, credința deplină în miracolul poeziei: „faci exerciții poetice obligând cuvintele / să vină din adâncul sufletului, / când ele, săracele, cu greu ajung până acolo, / cu greu pot pleca de acolo, / cheamă-le și așteaptă-le, totuși, / confuze sau limpezi, vor veni să te / mângîie”.
În concepția lui Ștefan Cămărașu, actul poetic implică, totodată, puritate, deplină sinceritate, apropiere de Dumnezeu prin cuvântul luminos, o formă de rugăciune, de hrană sufletească menită să aline, să vindece, să însenineze. Cu o astfel de mărturisire își încheie poetul Tratamentul cu iluzii și alte terapii: „Aveam de gând să-nalț o mănăstire-n poezie, / cu temelie de vis și acoperiș de stele, / să-și lase Domnul barba peste ele, / dar mi-a fost teamă că sunt păcătos, / că nu-s curat ca lacrima de prunc, / că-n mine vorbe amare tot arunc / și Domnului nu-I este de folos. / Atunci am scris pentru părinții mei / o rugăciune din cuvinte luminoase / astfel încât să mult miroase / sufletul lor mereu a flori de tei”.
Raluca HĂȘMĂȘAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (263), aprilie 2025