Biografia Viața lui Bacovia. Mai bine singuratic și uitat (Actaeon Books, 2025) este rezultatul interesului pe care lectura poeziilor lui Bacovia ni l-a stârnit în adolescență. Impactul acestor mici poezii asupra noastră a fost excepțional. Și a provocat curiozitatea de a afla cât mai multe despre om. Dar sursele pe care le aveam la dispoziție nu erau deloc multe, iar cele puține existente nu erau mulțumitoare. Și ne-am hotărât să ne documentăm pentru noi.
Cărțile dedicate soțului de către Agatha Grigorescu-Bacovia – două la acea dată (Agatha Grigorescu-Bacovia, Bacovia. Viața poetului, 1962, cu o a II-a ediție în 1971; Agatha Grigorescu-Bacovia, Poezie sau destin, III. George Bacovia. Ultimii săi ani, 1981) – se remarcau printr-un mare talent evocator, dar erau doar mărturii „dinlăuntru”, n-aveau perspectivă asupra timpului și a spațiului în care se desfășurase drama omului Bacovia. Nu înseamnă că nu rămân fundamentale pentru munca oricărui biograf. Și au fost folosite și de noi, extensiv chiar. O contribuție esențială, considerând sărăcia surselor care privesc pe acest excepțional poet, o datorăm nepotului de soră al lui Bacovia, Maximilian Vasiliu – Amintiri despre poetul Bacovia (2016, editate cu pietate de fiul acestuia, E. Vasiliu). Și aceste amintiri au fost folosite din plin.
În afara surselor „de familie”, ca să le spunem așa, „depozițiile martorilor” sunt puține. Nu există nicio tipăritură care să conțină un corpus de Amintiri despre poet. În lipsa evocărilor, o cronologie bazată strict pe documente de arhivă este stearpă. Până la crearea portretului interior al artistului, care este scopul biografiei, mai există o treaptă: animarea persoanei prin actele cotidiene ale vieţii sale particulare. Scenele evocate de amintiri sunt de o importanţă excepţională, ele făcând personajul să se mişte. Iar aici este cea mai mare dificultate a biografiei lui Bacovia. Contribuțiile, târzii, ale unora care l-au cunoscut sau care măcar l-au văzut pe Bacovia, cum ar fi cele provocate de revista Ateneu din Bacău, se reduc la câteva fraze, cel mult. Pe de altă parte, tocmai această pauperitate le face neprețuite.
Există și două bibliografii, merituoase desigur: Liviu Chiscop, George Bacovia, Bibliografie (Bacău, 1972); Marilena Donea, George Bacovia, Bibliografie 1971-2001 (Bacău, 2001). Au rămas însă, în afara acestor două lucrări, o serie de mențiuni despre poet, ce ar putea părea insignifiante. Puținătatea documentelor, de care am vorbit, a făcut ca identificarea chiar și a celei mai mici notații din presa vremii despre poetul nostru să fie de mare importanță.
Identificarea prin biblioteci a acestor reacții ale contemporanilor, a acestor surse bibliografice a cerut un timp îndelungat. Această muncă mi-a apărut întotdeauna ca un fel de defrișare de pădure braziliană, în căutarea urmelor unei civilizații numai bănuite. Dar în final, acele mențiuni de câteva rânduri, prizărite prin josul paginilor îngălbenite, s-au constituit într-un larg năvod – o altă comparație sugestivă – ce a tras la suprafața apei – care e, metaforic aici, trăirea românească însăși –, a unuia dintre cei mai excepțonali exponenți ai ei.
S-a spus despre Bacovia că a apărut în conștiința românească ori prea devreme, ori prea târziu. Asta pentru că, deși cum se va vedea, intuindu-se, din prima clipă chiar, de către cei fatalmente puțini, profunzimea și unicitatea acestei alcătuiri umane apăreau greu de înțeles. În realitate, s-a întâmplat ca el să fie dintre cei doi sau trei scriitori români care să fie sincronici cu psihologia europeană cea mai înaintată. Macedonski fusese clar în această privință: „Principe va rămâne Bacovia în toţi timpii prin o însemnată parte a poeziilor lui. Unele dintre ele sunt mai pline de farmec decât ale lui Verlaine, iar altele sunt tot atât de ciudate ca ale lui Mallarmé…”. Din acest motiv, existența poetului Bacovia se constituie ca nicio alta în cultura română și într-o problemă a eternei „neînțelegeri contemporane”. Iar asta duce la necesitatea întocmirii unui dosar de reacții la operă, fără de care existența lui în cadrul conștiinței românești nu poate fi înțeleasă. Bacovia a fost un solitar din fire, dar contemporanii, suferind șocul operei, au scris despre el, și nu puțin. Realitățile au impus deci cărții să se constituie și într-un corp de documente.
Putem afirma, ca o paranteză, că Bacovia nu a fost tratat cu seriozitatea pe care o altă cultură, să-i spunem mare, de obicei o arată cazurilor excepționale. De pildă, e absolut uimitor să descoperim, după aproape un secol, că volumul Comedii în fond n-a apărut în anul 1936, cum este menționat absolut pretutindeni, incluzând volumele antume (de unde a și pornit eroarea). Pentru că documentele sunt indisputabile. Editurii „Alcalay” Bacovia îi cedează dreptul de tipărire abia la 23 februarie 1937. Iar recenzii la volum nu apar mai înainte de iulie 1937! Este numai un exemplu dintre multe altele.
Documentele rămase de pe urma existenței acesteia misterioase fiind atât de puține, aducerea lor la lumină, nealterate, devine cu atât mai prețioasă. Le-am dat, în consecință, cât mai mult spațiu – citând –, căci numai autenticitatea pe care o aduc singure mișcă sufletul. A le parafraza ar fi fost nu numai nenecesar, dar de-a dreptul o fraudă. Vorbind de un exemplar uman de magnitudinea lui Bacovia, e o crimă să ne vârâm noi în față cu indecență. Am evitat această formă încetățenită de plagiere. Cei care l-au cunoscut și au scris despre el au făcut-o pentru posteritate și nu avem dreptul să ne substituim depozițiilor lor. Citarea de documente este semnul onestității biografului și totodată garanția, pentru cei cărora li se adresează cartea, că poate fi crezut.
Și mai este și un semn de modestie. Readucerea la viață a unui om excepțional trebuie să fie un efort colectiv. Națiunile, prin martorii oculari, aceștia indivizi izolați, fac un efort de a-și apropria icoanele culturale ce le dau un sens de continuitate sufletească. Este, paralel cu reproducerea biologică, efortul de asigurare a nemuririi spirituale a colectivității. Continuitatea spirituală, alături de cea biologică, în procesul de adaptare a speciei la mediu, se suprapune pe însăși noțiunea de cultură.
De aceea rolul nostru – înțeles chiar de la început – a fost nu să ne impunem propria personalitate aici, ci să creăm o bază solidă de la care să se poată porni – în epoci mai prielnice culturii – o „catedră” ideală Bacovia. Tot ce puteam spera la această etapă a cercetărilor era să ordonăm materialul pe criteriile cronologic și de spațialitate. De asemenea, să cuantificăm datele extrase din documente în categorii – categorii care să rotunjească anumite delimitări și semnificații desprinse din viața în desfășurarea ei neîntreruptă, ca de pildă: „Această datorie intelectuală a tinereții”; „Și acel tânăr prea singur ajunse printre moșnegi”; „Iată, oamenii m-au descoperit” etc.
Aș vrea – și trebuie – să menționez aici trei persoane care, în grade diferite, m-au ajutat în timpul elaborării acestei cărți. Soția mea, Daniela Sitar-Tăut, a corectat textul de multe ori, căci acesta creștea cu fiecare nouă redactare impusă de descoperirea altor și altor surse. Iar încurajarea pe care am primit-o de la ea, de-a lungul anilor, a fost esențială.
Apoi, descoperirea surselor de care am vorbit mai sus se datorează în mare parte profesionalismului, chiar entuziasmului doamnei Lorența Popescu, doctor în filologie, care, activând în cadrul Bibliotecii Academiei, mi-a facilitat, cu cea mai deosebită grație, accesul la multe documente ce apar aici. Îi aduc deci, și pe această cale, sincere mulțumiri.
În legătură cu o mare parte dintre imaginile care apar aici pentru întâia oară, trebuie să menționez numele nepotului poetului, Daniel Vasiliu Bacovia, care, pe la începutul anilor ʼ90, mi-a oferit, cu deosebită generozitate, o sumă de fotografii, într-o vizită pe care i-am făcut-o acasă, dus de tatăl său, Gabriel Bacovia. Atunci mi-a pus și o întrebare: „De ce nu scrieți dumneavoastră biografia lui Bacovia?”. Iată că, după atâția ani, cartea de față este și un răspuns la acea întrebare.
Alexandru BUICAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (263), aprilie 2025