S-ar putea spune că titlul Blocada a fost, cumva, premonitoriu, el anticipând destinul, nedrept, atât pentru carte, cât şi pentru autor: Pavel Chihaia. Din nefericire, acelaşi destin avea să fie şi pentru o întreagă generaţie. Mai precis – cu o expresie pusă în circulaţie de Gertrude Stein – vorbim de generaţia pierdută.
Seismul – declanşat de violentul articol intitulat Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei, semnat de Sorin Toma la începutul de an 1948 – inaugura sinistra perioadă ce îi spulbera, pentru mult timp şi nu numai din literatură, pe un Pavel Chihaia cu tot cu Blocada lui, dar şi pe mulţi alţi autori cu cărţile lor: Mihail Villara (pseudonimul literar al lui Mihail Fărcăşanu) cu Frunzele nu mai sunt aceleaşi, Dinu Pillat cu Moartea cotidiană, Sorana Gurian cu Zilele nu se întorc niciodată, Oscar Lemnaru cu Omul şi umbra şi chiar cărţile lui Petru Dumitriu Preludiu la Electra şi Euridice, apărute la Fundaţiile Regale.
Pe termen lung ori foarte lung (în unele cazuri chiar definitiv, dacă ne gândim la un Constant Tonegaru, prietenul din adolescenţă al lui Pavel Chihaia) inventarul marilor pierderi şi perdanţi a mai cuprins excepţionala carte Ferestre zidite a lui Alexandru Vona, precum şi criminala tentativă de neantizare a destinului de mare romancier al unui Lucian Blaga, cu Luntrea lui Caron.
Dintr-o epistolie a lui Pavel Chihaia (către Ion Negoiţescu) aflam întâmplările ce au marcat debutul său de romancier. Blocada a fost scris între 1945 şi 1946 în patru redactări succesive, în timpul când autorul era impiegat la Direcţia Generală a Teatrelor. În februarie 1947, Petru Comarnescu i-a redactat o prefaţă (care nu a mai apărut decât în ediția din 1991). Cartea a fost predată lui Aristide Blank la Cultura Naţională şi imediat trimisă la tipar, chiar după romanul lui Mihai Villara, Frunzele nu mai sunt aceleaşi. Blocada apare de Crăciunul din 1947. Din scrisoarea deja amintită aflăm că: „La începutul anului 1948 – când a avut loc înfeudarea sovietică definitivă a României – au apărut despre Blocada câteva cronici puţin convingătoare şi două atacuri marxizante ale lui B. Elvin şi Al. I. Ştefănescu, ce reproşau lipsa de combativitate a cărţii, precum şi absenţa ideologiei în serviciul căreia se aflau cei doi critici. Cei de la editură mi-au comunicat apoi că Blocada fusese retrasă din librării şi topită, împreună cu alte lucrări considerate indezirabile de către nomenclatura comunistă”. (v. Anexa la ediția de la Ed. Dacia din 1991, p. 349)
Habent sua fata libelli spunea un vechi adagiu latin şi, în adevărul acelei rostiri, îşi vor afla un sclipăt de speranţă toţi autorii şi cărţile de valoare cărora timpurile, aberante, le-au pus ori le vor mai pune oprelişti. Istoriile, mai mult sau mai puţin recente, oferă destule exemple când s-au aruncat în uitare (şi nu numai!) şi oameni, şi cărţi. Şi totuşi, după o lungă jumătate de veac, atât Blocada, cât şi autorul ei aveau să reintre – şi chiar cu o strălucire aparte – în actualitate. Cei de azi, nu fără o anume uimire, îl redescoperă şi, citindu-l, se alătură părerii lui Dan Ciachir cel care, fără ezitare, avea să spună că este „o carte cât o operă”.
Întinsă pe aproape cinci sute de pagini, cartea, scrisă la o vârstă aproape neverosimilă pentru un romancier (23-24 de ani), stârnise entuziasmul lui Petru Comarnescu. Dar, instantaneu, intrase şi în colimatoarele criticii marxiste, care, cu o remarcabilă rapiditate, determinase retragerea şi topirea cărţii. Şi totuşi, în efemera şi fulguranta „intrare-ieşire” din scena literară, romanul a lăsat impresii de neşters.
La aproape şapte decenii de la apariţie, Blocada impresionează, întâi de toate, prin deplina maturitate a scriiturii. Atrag atenţia suflul epic de amplă respiraţie al prozatorului, siguranţa frazei, scriitura de artist, stilul cu ample volute narative, în fine, personajele conturate cu o siguranţă uimitoare pentru un tânăr ce ambiţiona să-şi înceapă cariera cu unul dintre cele mai dificile genuri literare. Petru Comarnescu, primul său comentator, nu ezita să spună că „lucrarea aceasta vesteşte un destin literar neobişnuit şi aduce romanului românesc o cuprindere şi o adâncire de care rareori a avut parte, în cei douăzeci și cinci de ani de structurare semnificativă”. Constatăm astăzi că nici adversitatea acelor timpuri de cumplită toxicitate – şi pentru oameni, şi pentru cultură – şi nici trecerea timpului nu au diminuat reala calitate literară a cărţii.
La o primă impresie, despre Blocada se poate spune că este romanul unui anume loc, al unor anume timpuri, dar şi al unor oameni asupra cărora scriitorul s-a aplecat cu o vizibilă tentă pasională, deschizând un orizont către misterioasa şi inefabila amprentă a unei lumi stranii. Unii comentatori au considerat că aici s-ar putea opera o apropiere de exotismul din cărţile semnate de un Panait Istrati, de Europolis-ul lui Jean Bart ori de acel Un port la răsărit al lui Radu Tudoran. Dar accentul spiritual pus de autor, prin tot ceea ce ilustrează rostirile sale, este de o natură cu totul aparte. El scrie sub vraja de irezistibilă magie a întinderilor fără capăt din stepele acelui tărâm straniu dintr-un levant abia întrezărit, a întunecimilor din pământuri, dar şi a luminozităţilor solare dintre cerurile şi ţărmurile ţinuturilor pontice. Sunt peisajele care, mărturisea mai târziu, l-au „înzestrat cu o anumită privire asupra lumii”. Şi tot ele au „constituit o permanenţă de-a lungul întregii vieţi” (v. Pavel Chihaia, Hotarul de nisip, Ed. Paideia, 2007, p. 277).
Aşa se face că aflăm aici o scriitură de factură aproape monografică, unde ţinuturile din preajma Tomisului capătă contururi de mare forţă expresivă: „Părea că soarele e mai roşu şi mai îndepărtat. (…) Pe aceste întinderi aride, nu cădea cu lunile o picătură de ploaie şi numai la mari depărtări, se vedeau oameni plecaţi peste burdufuri, trăgându-şi chinuiţi apa din izvoarele adânci şi sărăcăcioase. (…) aşteptau sub căruţe domolirea pârjolului pentru a cosi la lumina lunii. (…) cirezi nesfârşite de bivoli şi cai, adăstând parcă şi ele în răcoarea asfinţitului. (…) Nopţile pontice, ceţurile grele din luna noiembrie, adierile pline de taină ale porturilor Mediteranei, apoi ruinele cunoscute, marmorele, zidurile de apărare care arătau veşnic locuitorilor îndârjirea de a rămâne pe petecul acela de ţărm. (…) Aici nimic nu te făcea să crezi că omul s-a oprit vreodată în loc, dejugând carele, sau că ar putea lăsa o urmă a trecerii sale. (…) Vântul se răsucea în voie, domnea absolut, înfricoşând privirile din această poartă a marei stepe răsăritene, între Asia şi Mediterana”.
În deja amintita scrisoare către Ion Negoiţescu, autorul mărturisea: „Am scris romanul doar dintr-o înflăcărată admiraţie a Dobrogei şi a locurilor unde mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa”.
Trebuie să mai spunem că trimiterile la evenimentele unui anume timp istoric (anii ’40, conflictul din Abisinia sau barajul Bosforului de către turci) sunt tratate cu un premeditat aer de degajare; de unde şi vizibila inconsistenţă a datelor: puţine şi abia schiţate. Însă poate tocmai de aceea, în acest vacuum de informaţii generale, evident calculat, întâmplările propriu-zise ale naraţiunii capătă o fluiditate fluctuantă şi o stranietate ce trimite la inefabila lunecare către basm a unui „a fost odată ca niciodată”. Şi poate de aici se imprimă naraţiunii acel „sfumato” din tablourile renascentiste; iar imaginaţia se ramifică difuz şi rătăceşte mereu prin holmuri depărtate cu un pronunţat aer de ireal.
Compoziţional, rostul – sugerat indirect – al timpului de aici serveşte mai degrabă unor configurări de atmosferă, devenită element de coloristică aproape muzicală. Astfel ea va susţine, într-o manieră de acompaniament plin de sugestii, atât volutele narative, cât şi credibilitatea deloc banalelor figuri ale personajelor pe care le creionează. De fapt – şi privitor la acestea din urmă, cât şi din perspectivele în care au loc desfăşurările tramei – se poate vorbi despre o foarte vizibilă tentă levantină, nici ea cu totul întâmplătoare. Şi asta se deduce din faptul că povestaşul ţine să ne avertizeze – şi nu o singură dată – că, iată, aici ne aflăm la Porţile Orientului.
Să-l redescoperim pe Pavel Chihaia… acesta era titlul comentariului cu care Ion Negoiţescu se apropia de romanul Blocada. Şi, chiar de la primele rânduri, oferea cititorilor portretul vestimentar al unui personaj, persanul Hvaja al Wasiti, zaraful, pe care romancierul îl construise – spune chiar el – „nerealist, deşi stilistic verosimil”, apelând la imaginea unei gravuri de Rembrandt. De fapt, şi pentru alte personaje, chiar eroul principal Hemcea, scriitorul apelase la gravurile, picturile şi chiar la autoportretele marelui olandez. „În Blocada, spune cu subtilă înţelegere a naturii demersurilor literare Ion Negoiţescu, anacronismul nu trebuie considerat o impietate faţă de realitatea istorică, nici ca o sfidare a realului în sens oniric sau fantastic. (…) Chihaia e chiar fascinat de realitate, de farmecele şi posibilităţile ei, de unde propensiunea sa artistică spre pitoresc – până la extrem. Dobrogea lui nu este nici invenţie literară, nici mitologică, în ea amestecându-se doar vocaţia fabulatorie cu experienţa personală. (…) Asemenea Ciumei lui Camus (apărută concomitent cu Blocada!), ca şi a altor romane, tipice pentru noua literatură a veacului nostru, Blocada este o parabolă.” (v. Anexă la Blocada, Dacia, 1991, p. 353)
Evident, destinul literar neobişnuit pe care Petru Comarnescu i-l prevestise în urmă cu atâtea decenii lui Pavel Chihaia s-a împlinit, chiar dacă cu mult, atât de mult mai târziu!
Dan ANGHELESCU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (263), aprilie 2025