Având, pe linie paternă directă, rădăcinile adânc înfipte în versanții stâncoși ai Pietrosului, care ține pe umeri cerul și veghează asupra Țării Maramureșului, am natural o afinitate pentru Țara Lăpușului. Acest ținut special a dăruit mult culturii, iar oamenii încă se nasc și trăiesc în armonie cu natura, în ritm transhumant, cu obiceiuri și deprinderi arhaice, în răsunet de tilinci și dangăt de clopote, în ecoul tumultuos al apelor încarcerate în Defileul Lăpușului.
Într-o toamnă frumoasă, dezmierdată de un soare parcă îndrăgostit de zilele de septembrie, însoțindu-l pe scriitorul Gavril Ciuban într-o preumblare prin Târgu Lăpuș, am ajuns la casa lui Vasile Latiș. Am fost primiți de către fiica și ginerele acestuia, ospitalitatea lor relevându-mi o dată în plus statornicia prieteniei care i-a legat pe cei doi poeți.
Am primit în dar volumul de poezii Variațiuni pe aceeași temă (Editura Mănăstirii Rohia, 2006, penultimul volum antum) și, cu titlu de împrumut, Exercițiu spiritual cu Vasile Grigore Latiș de Adrian Țineghe (Editura Scriptorium, 2008), o carte ce redă dialogul autorului cu Vasile Latiș, înregistrat în 28 iulie 2007, cu exact o lună înainte de trecerea sa în neființă.
Aflându-se în imediata apropiere, am mers să aducem un omagiu la mormântul său. Răsfoiam volumul de poezie primit, în timp ce pașii îmi urcau spre cimitir. Soarele se căznea să citească și el, printre crengi și frunze ce-și preschimbau verdele văratic în camuflaj de jăratic, versurile peste care îmi poposeau privirile. „Gândul tău e fără cuvinte. În piatră-l găsești. / În mări neumbrite. (…) În sclipitoarele zăpezi / ale morților (…) În stingeri străvechi de care azi abia-mi aduc aminte. / Glasul. Lasă-l, pieitor, să-nceapă și să moară-n auz” (Poveste). Pe piatra funerară de la căpătâiul lui Vasile Latiș e dăltuit întru nemurire poemul Efigie: „Poezia, prietene, e ceea ce se dezice de sine. / O vietate albastră, un sfânt în dansurile / sale temute, un loc care se-ncape şi pe tine / te uită. Un glas de războinic. Un copil. O faptă / ce poate nu se cuvântă. O fată cum ai fost / mai demult. O tăcere pe veci întreruptă”, ale cărei necuvinte reverberează prin liniștea vibrantă a cimitirului.
Emil Cioran spunea că „sunt singurătăți în suflet pe lângă care trece sufletul însuși. S-a adunat undeva, în noi, singurătatea speciei”. Poetul e condamnat la singurătate. Și în moarte și în viață. „Să nici nu știe c-ai fost (…) / Femeile îl poartă în pântec / pe cel nenăscut; plânsul sfâșietor al mamei / adunat în auz și singur răsai. // Să nici nu știe c-ai fost tu și c-ai murit demult” (Să nici nu știe). Poetul e singur cu asurzitoarea tăcere ce zămislește în sine-i cuvinte și versuri. Redundant, tăcerea creează cuvinte care, odată rostite, generează tăcere. Cercul vieții oglindit în cercul creației. Poezia „cât o faci tu pe ea, te face ea pe tine însuți, o creezi numai în măsura în care ea te creează pe tine”, ni se destăinuie Vasile Latiș în dialogul cu Adrian Țineghe din Exercițiu spiritual.
„Poezia mea, cât poate, se apropie de tăcere”, declară Vasile Latiș. „Dacă aș ști că mai trăiesc numai o zi – mărturisește poetul – m-aș duce până la un izvor din copilăria mea, să ne privim unul în celălalt și să păstrăm desăvârșită tăcere”. Câte tăceri! De la tăcerea meditativă, efect al lecturii versurilor încărcate de profunzimi, la tăcerea întâmpinării morții, nu cu resemnare fatalistă, ci cumpătat, cu înțelegerea clară a ciclului biologic finit și a fragilității vieții: „mai mergem o vreme, spre nicăieri, (…) aproape am ajuns”.
„Copil, știai necuvintele. Sau, mai degrabă, / erai în necuprinsul lor loc, vatră și adăpost / pentru inima ta simțitoare. Fără apărare / erai: atât de fără-apărare încât primejdia // însăși te iubea” (Solilocviu V). Alter ego prezent adesea, copilul e martor la „o creștere de care totuși ne temem”. Îl găsim de multe ori la izvor sau alături de ape liniștite ce-și văd de curgerea lor, atente parcă să nu se învolbureze și să disturbe: „Ce ape încete se duc! Ce moarte blândă ne-mbie! / Cine e cel… un izvor, un verde frunziș, un copil / în țara de sus” (Mozaic). Moartea e blândă și „ne-mbie”, ea întrupează odihna poetului în Solilocviu I: „mânia mării într-un glas al inimii / mele acuma se stinge (…) / Umbra surorii către ape-adormite / (…) Au luat de la noi: cimitirul / bătrân, pietrele câmpului, depărtările, / drumul în sus, legile, cotitura. // Temei al lumii noastre-ntregi ca s-o pricepem. / Loc al locului – una: și deodată săturat / de sine – odihnă”.
Eliberat de frica de moarte, de părerea că „nici Iisus nu ne-ar putea da învățătura și revelația fără moartea Lui”, Vasile Latiș concluzionează: „Poezia în felul său nu spune nimic interesant. Spune adevărul într-un chip cutremurător”.
Tăcerea poate transmite mai multe decât o infinitate de voci.
Flaviu Claudiu MIHALI
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (263), aprilie 2025