Să spun din nou: discuţiile aprinse, amplele dezbateri, polemici, anchete pe teme de literatură a ultimei jumătăţi de secol şi a începutului de mileniu sunt cât se poate de utile păstrării unui climat de interes pentru un teritoriu categoric ameninţat – lectura tradiţională. De aici încep însă dar-urile. De multe ori întrebările/răspunsurile asupra chestiunii nu-şi dau osteneala să definească termenii. Ce înseamnă revizuire (impunere de) canon, consacrat, top? Singurul lucru clar (?) e politica literară, care ţine de temporalia, cu toate feţele ei bune şi rele. Deşi despre politică nu se poate vorbi în termeni de bun şi rău. Ea presupune şi manipularea datelor zilei. Când şi când, politica dobândeşte majusculă şi intră în istorie. Nimic nou sub soare. Căci nicio valoare impusă la un moment dat prin concertare în numele unor interese de grup (partid), individ, timp şi loc n-a răzbit dincolo de timpul ei trecător şi „făcut”; să crezi că o nouă ierarhie se impune prin acţiunea colectivă şi unanimă a criticii literare e cel puţin bizar. Dacă scoate în faţă o carte, un nume, o direcţie fără valoare (dar cine s-o stabilească infailibil?!), minte şi contra-face –, iar contra-facerile se des-fac de la sine după o bucată de vreme. Altminteri, coincidenţele de vederi, întâlnirile pe câmpul hermeneutic se întâmplă firesc, în ignorarea „ordinii de zi”. Să fii în top ţine de un vedetism snob şi superficial, care poate descuraja uneori valori serioase, dar nu unele cu majusculă – acestea vor răzbi prin valenţele multiple şi adaptabile pe care le au, nu prin valenţa succesului de suprafaţă, unică şi firavă întotdeauna; V.I.P. nu mai înseamnă, din păcate, „personalitate foarte importantă”, nici măcar personalitate (care nici nu se ia în calcul), ci figură des vizibilă „pe sticlă”, cum zic bucureştenii. Nici ierarhia impusă de manuale nu rezistă în absolut – fără a mai pomeni că prezenţa în manual nu consacră automat, că, pe de altă parte, manualul conţine şi valori importante pentru istoria literaturii, nu pentru Valoarea în sine (care înseamnă ce se alege dintr-o carte după ce toată poleiala cade); un manual îl poate reţine (fără să-l „consacre”) şi pe A. Toma, de pildă, ca reprezentant al proletculturii, să zicem, o perioadă reală oricât de condamnabilă. Poţi forţa intrarea în manuale, dar nu şi intrarea în posteritate. Nevoile de lectură, informare, delectare ale cititorilor n-au fost influenţate decât în mică măsură de opinia criticii – îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar de opinia lui Nicolae Manolescu le păsa celor care citeau oricum cărţile şi căutau în România literară doar dialogul imaginar cu un cititor şi mai competent. Tranziţiile sunt grele, fiindcă intră în joc „ingrediente” imprevizibile – ca să nu mai vorbim de graba românească de a ajunge care-i face pe români să fie, paradoxal, mereu pe drum. Mai mult, eu socotesc toată istoria lumii o tranziţie/un şir de tranziţii, cum e orice lucru viu, în progres – drum dinspre ceva înspre altceva, nu neapărat mai bun. De aceea, anul literar 1990 n-a însemnat pentru mine neapărat un an de cotitură, fiindcă literatura autentică nu-şi pierde şi nu-şi recâştigă valabilitatea în funcţie de ora istorică. Producţiile conjuncturale n-au trăit, oricum, mai mult decât (eventual) timpul necesar lecturii, iar cele care, apelând la iluzie, parabolă, disimulare, oniric, mitic ori fantastic, au depăşit limitele lui acum şi aici vorbind fiinţei rămân valabile şi-şi aşteaptă cititorii cu care să (re)crească împreună. Vestita literatură de sertar pare să fi fost o fantasmă – puţinul care se publică e doar o excepţie, întârzierile par mai degrabă accidente „fizice”, iar oglinda retrospectivă nu poate sărăci o carte în care nimic nu e calp în ordine estetică. Cât despre „rătăcirea” în politic – e firească, inevitabilă şi pasageră. E adevărat, au apărut câteva interesante, necesare şi bine scrise jurnale din infern, necesare ca document, căci, altminteri, n-au spus românilor noutăţi fundamentale – surpriza a fost fulgerătoare, adică violentă şi efemeră. Înalta temperatură a acestor scrieri are nevoie de temperare pentru a deveni şi utile – acestea sunt adevăratele cărţi de sertar, cele pentru viitor, pentru cei care vor putea judeca (au început s-o facă deja) la rece jumătatea de secol prin care am trecut.
Altminteri, cârtirea mea apropo de nesfârşitele şi, uneori, inteligentele discuţii despre canon e încă, pentru mine, valabilă: Cine hotărăşte? Care e instanţa aceea absolut credibilă? Cărei legi i se supune când are de propus ierarhii în teritoriul însuşi al subiectivului, al imprevizibilului? Care dintre multele sensuri ale cuvântului „canon” are mai multă greutate? Făceam, pe jumătate în glumă, un excurs etimologic (kanon, în greacă, înseamnă regulă, normă, etalon, dar şi canon bisericesc şi are legături strânse cu verbele a face, a produce, a rândui şi a costa, trimiţând nu doar la ordinea necesară între făcuturile omeneşti, ci şi la preţul unei asemenea întreprinderi, la riscurile ei; în slavă, e în primul rând lege sau regulă bisericească, iar în germană, regula se află pe primul loc între sensuri; în franceză, dacă vine din italiană, înseamnă tun, dar şi pahar cu vin, iar dacă vine din greacă, trimite la tipul ideal, în general, şi la canonul muzical; româna reţine toate sensurile: lege sau regulă bisericească, totalitatea cărţilor sacre considerate de origine divină, penitenţa impusă celui păcătos, cântare bisericească din mai multe părţi, suferinţă morală, chin, tortură, cântec, glas, compoziţie muzicală în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută aceeaşi melodie, în plus, verbul a canoniza, în sensul, reţinut şi de engleză, de a-declara-sfânt-pe-cineva-după-moarte, alături de legea canonică, valabilă exclusiv pentru enoriaşii unei anume biserici creştine; să mai adaug a /se/ canoni, care înseamnă a /se/ chinui după o lege ori în numele unei legi) căutând o regulă cuprinzătoare pentru posibilii sfinţi ai literaturii române, în care să încapă mai multe voci armonice, în pofida înclinaţiei lor funciare de a cânta a cappella. Reţin, oricum, cerinţele canonice bloomiene ale operei durabile: acuitate cognitivă, forţă lingvistică şi putere de invenţie, nu şi diversele liste cu nume propriu. O acomodare cu singurătatea, o iniţiere insistentă în muritudine ca formă supremă de „lectură” a fiinţei îmi impun un unghi de vedere vag interesat de listele altora şi foarte flexibil şi capricios când e vorba de preferinţe proprii. Mai mult decât atât, cred că şi în cazul cărţilor, cu destin subsumabil Principiului antropic despre care vorbesc fizicienii şi cosmologii de azi, cel mai important e Acordul Fin (şi necontrolabil) al parametrilor şi al constantelor, pe o bandă extrem de îngustă de manifestare, care „lucrează” pentru a face cu putinţă viaţa.
Dincolo de toate astea, reaşezarea valorilor e un fenomen natural. Nicio acţiune voită, anume concertată, de a scoate de pe listă nume pentru a le înlocui cu altele nu poate avea sorţi de izbândă. E vorba despre un proces în curs, care poate fi sprijinit, comentat, secondat critic, nicidecum impus. Configuraţia literaturii/culturii române postbelice este deja, de la sine, prin forţa lucrurilor, în plină prefacere. Trecutul are nevoie de timp şi de multă înţelegere răbdătoare pentru a ieşi de la sine (?) din emoţional şi conjunctură. Vorba lui Manolescu, „nu-ţi propui să schimbi canonul. Bătăliile canonice nu se planifică. Ele ţin de viaţa spontană şi imprevizibilă a literaturii”.
Irina PETRAȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (263), aprilie 2025