Noul volum al lui Echim Vancea, autentic și recunoscut poet al Nordului literar, Ni mă, ni (Editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2024, postfață de Ion Mariș), instigă, încă prin titlu, la o investigație atentă a imaginarului liric cu ramificații din real în abstract, la o decodificare a rostirii în care cuvintele au încărcătură simbolică, figurativă în transpunerea angoaselor poetului.
Folosită pentru a exprima o stare de nedumerire sau de confruntare cu o situație imposibilă sau chiar o negare, un refuz al unei realități/idei (nici măcar, nici), formularea populară ardelenească „ni mă, ni” capătă la Echim Vancea valori metaforice, care redau lupta interioară cu vremelnicia condiției umane, cu propriul destin, cu sentimentul de neputință în confruntarea cu amenințările timpului.
Poezia care dă titlu volumului („să fie cum este / un alt mormânt / un singur eșec / ce poate fi și nu este” – ni mă, ni) este o reflecție asupra efemerității existenței și a legăturilor fragile dintre viață și moarte, o acceptare a limitelor ființei umane, o supunere în fața inevitabilei treceri a vieții. În călătoria „de pe pământ în pământ”, când „ziua scâncește-n apusuri” pe puntea dintre ființă și neființă, înfruntarea propriei fragilități este dusă de „soldatul necunoscut” cu demnitate, fără cădere în fatalism. Poet al umbrelor și luptător pe câmpul slovelor, Echim Vancea se expune în toată vulnerabilitatea și cu toată sensibilitatea, în această etapă/gară a destinului său, folosind ca atu al atitudinii demne tocmai rostirea/poemul – „un braț de cuvinte / steaua cu care am crescut pe ascuns”. „Tobele poetului”, „zgomotul palmelor obosite” dau seama de lumina și de veșnicia sufletului, căci „undeva vedea-vei un râu / trăgând după el un fir din sângele meu” lăsat urmașilor „celor care vor să îl bea” (uitând lumina aprinsă-n amurg). Într-un mod vag, sugerate cu reticență și cu oarecare sfială, se întrezăresc consolarea, bobul de credință, speranța în mântuirea sufletului și în dăinuirea prin versul care va purta în veșnicie spiritul și esența ființei („după moartea soldatului necunoscut / noaptea pe frânghia de întins rufe / ce nu înțelege tăcerea clopotelor / se va așeza sufletul meu // avându-l pe Dumnezeu la îndemână / (…) / din mormântul neștiut soldatul necunoscut / ne privește hrănind cuvinte nemaiauzite / de nimeni de când piciorul meu stâng / se încrede în mântuirea urmei de Apoi” – nocturnă). Disecând timpul, cu privirea întoarsă înspre rosturile și faptele lumești, înspre umbrele cu care s-a purtat/s-a petrecut prin lume, poetul își asumă resemnat și trist revelația că viața e „un braț de cuvinte risipite prin piețe / care-ntr-o zi se vor pierde în desimea / altor nuci desfrunziți”. Făcându-și rânduială-ntre rosturi asemenea omului cuminte, simplu, muncit de gânduri și aflat în etatea înțelepciunii, din neliniștile interioare se naște preocuparea pentru „cine se va îngriji de clipele fericirii / după ce se va opri gălăgia / umbrei nelocuite / (…) / coșmarul a pus stăpânire peste cuvinte / piatra era nemulțumită / toți erau nemulțumiți / eu de asemenea / no și / morții nu fac umbră pământului” (discurs împotriva mea).
Versurile volumului, grupate în trei secțiuni (din lipsă de întâmplări, ușa de ceară albă, despărțirea anotimpurilor), sunt străbătute așadar de liantul tematic al apăsării timpului. La Echim Vancea, timpul mușcă, pustiește, amenință („timpul a intrat în floarea / ce-a îndrăznit a înflori / înaintea vârstei / stârnind panică între cuvinte – floarea de la sfârșitul frigului; „mușcătura de noapte / se strecoară pe sub ușa de ceară / în așternutul înghițit de întuneric” – mare lucru nu-i), ziua de mâine este incertitudine a unui anotimp confuz, nedefinit, iar „ziua de astăzi începe din resturile zilei de ieri / în sunetul clopotelor amăgite de stele / târându-se prin umbra zăpezilor” – stele triste). Conceptele de întuneric, de umbră, de moarte sunt motive folosite cu o recurență obsesivă, cu conotații și câmpuri lexicale bogate (noaptea, apusul, amurgul, somnul, cimitirul, mormântul, sicriul, singurătatea, pustiul ș.a.).
Întunericul este perceput ca limită, ca prag al destinului care tinde spre apus („întunericul strecurându-se printre degete / eliberează spațiu / pentru morții / care respiră în mine – nocturnă; ochii pledează în somn împotriva / întunericului – / descântec și risipă” – nocturnă), iar lumina este prezentă doar prin raportare la întuneric („răbdătoare-n întuneric lumina / îmi ține ascunse rădăcinile rănii” – mărturisire). Umbra este un laitmotiv reprezentând ipostazele telurice ale ființei („drum fără suflare-ntre ziduri / o umbră acolo cântă și cheamă” – nocturnă; „pe muntele meu se păstrează umbra / primei zile de naștere a cuvântului” – uitând lumina aprinsă-n amurg; „dincolo de fereastra dintre cuvinte / există o umbră / care bâjbâie după mine în somn” – înlocuirea cuvântului lipsă). Etapă inevitabilă în traseul omului, moartea se profilează asemenea unei entități ce pândește „la colțuri de stradă”. Cu toate acestea, așa cum a remarcat și Ion Mariș în postfață, stările împărtășite tranșant de către Echim Vancea nu intră în zona tragismului, poetul nu se dezice de destinul său, își asumă travaliul interior, revolta, chiar dacă sunt străbătute de accente de tristețe, de vinovăție, de durere.
În consonanță cu trăirile eului liric, natura e purtătoare de sensuri și semne: „praful se plimbă de pe o frunză pe alta / țipete de mușcate se înghesuie-n / lumina atât de bătrână” (zăpada nimănui); „îmbătrânește luna hoinărind pe cer / înfruptându-se din veșnicia mută / lacul bate-n maluri cu aripe tăcute” (poem de detalii secundare).
În acest spectacol al verosimilului și al neverosimilului, Echim Vancea învață să trișeze, să testeze „moartea” cu o ironie ageră, să jongleze cu firescul: „în cimitirul deschis de dimineața până seara – / și noaptea uneori – / intru îngrijorat de vremea de-afară / îmi lipesc obrazul de câte-o cruce / să nu-mi fie teamă de ce voi ajunge” – trișorul).
Încrezător că, la despărțirea anotimpurilor, în numele poetului va dăinui și va vorbi versul, căci „cuvântul nu știe să moară / indiferent de-i noapte sau ziuă / va rămâne acolo în gară / la lumina / unei lumânări pe sfârșite” (margine), Echim Vancea este și va fi mereu un incontestabil și vrednic locuitor al anotimpului poeziei.
Raluca HĂȘMĂȘAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (262), martie 2025