Domnitorul este neobosit în a-și face datoria în spirit creștin, cu bună dispoziție și atent să facă numai dreptate, mereu activ, bine organizat cu timpul său, plin de modestie. Are și o capacitate remarcabilă de anduranță la vicisitudini și participă la împărțirea dreptății în mod cotidian, în prima parte a zilei. Vincenti dă aici portretul unui principe european demn de altitudinea socială la care se află și conform cu modelul apusean de vrednicie. Dar ceea ce surprinde este că acest prinț pare o întruchipare a tipului de domnitor recomandat de Neagoe Basarab în Învățăturile către Theodosie: ascultă cu bunătate și pe săraci, ca pe bogați, iubește și protejează sărăcimea, stopează abuzurile împotriva ei. Vincenti descrie mai departe milostenia practicată de Petru Cercel de sărbători, dând exemplu primele sărbători din ciclul hibernal (Moș Nicolae). „La 1 decembrie (după vechiul calendar, căci curtea se ține de stilul vechi), excelența sa, stând la masă cu vreo doisprezce din marii săi boieri, toți au fost dăruiți, ba cu o haină cu țesătură de fir căptușită cu samur, ba cu o haină de brocard căptușită și ea cu samur, ba cu una de țesătură de fir fără samur, și altora le-a dat câte o haină de damasc «cramesin» [= culoarea roșie-cărămizie foarte prețuită] și de felurite alte culori, sau de postav fin, potrivit cu rangul persoanelor, astfel încât aceste daruri puteau costa cam două mii de ducați (1). În ziua de 6 a acestei luni, în ziua de sfântul Nicolae, stând de asemenea la masă cu vreo patruzeci de persoane, s-au închinat paharele cu diferite urări în sănătatea excelenței sale, printre care trei urări au urmat una după alta: prima în sănătatea sultanului, a doua în sănătatea maiestății sale preacreștine [= regele Franței, Henric al III-lea de Valois], a treia și ultima în sănătatea măriei voastre ilustrissime (2); și a făcut daruri de mai bine de șaptezeci de mii de bani gata, astfel că acest domn nu numai că e iubit, dar chiar adorat de popor, căci se vede clar că ei îl admiră și îl privesc ca pe un zeu venit pe pământ…” (3). Imaginea se completează prin cele notate de Franco Sivori, secretarul italian al domnitorului: „Sosise Crăciunul, care în această țară se sărbătorește în chip deosebit. Oamenii își fac daruri unul altuia, iar toți dușmanii se împacă. Și toți cei mai de seamă din țară și mulți chiar dintre cei mai mici în rang vin la curtea principelui pentru a i se închina, aducând daruri, care un lucru, care altul. La rândul său, [principele] dăruiește veșminte tuturor curtenilor, dregătorilor, slujbașilor și oștenilor, care se ridică la o mie cinci sute de inși, fiecăruia după treapta sa, unora țesături de mătase, altora stofe de lână. […] A doua zi principele dă veșminte și de mâncare tuturor cerșetorilor din oraș. Apoi întreaga boierime și poporul întâlnindu-se, se sărută unul cu altul și petrec toate aceste zile în ospețe, sărbătorire și cântece, după obiceiul lor. Adeseori se îmbată, nesocotind acest lucru – după cât am văzut – un păcat” (4). Totodată, Jacques Bongars transmitea că domnitorul „cheltuiește apoi la curtea sa vreo 250.000 de «scuti» pe an, dând tain la o mulțime nenumărată de persoane, care slujesc la curte, ținând zece mii de oșteni, adică trei sute de lăncieri și șapte sute de archebuzieri pentru garda sa” (5).
Evocările de mai sus pun în lumină expresia concretă pe care au luat-o preceptele deprinse de mic în politica internă a domnitorului. Ele sunt în mod elocvent punerea în practică a sfaturilor lui Neagoe Basarab către fiul său, dar și către urmașii acestuia. Datorită stagiilor sale în Italia, Petru Dumitru este însă posibil să fi cunoscut și tratatul în patru cărți numit Curteanul de Baldassare Castiglione (1478-1529), elaborat între 1508 și 1524, tipărit în 1528 la Veneția. Cum Francisc I (1515-1547), regele Franței, a fost încântat de acest tratat, făcând să fie tradus îndată în franceză și răspândindu-l în copii printre curtenii săi, Petru Cercel îl putea citi și pe durata șederii sale la curtea Franței, între ianuarie 1579 și ianuarie 1581 (6).
O viziune politică românească
În ianuarie sau februarie 1580, aflat la Paris în anturajul regelui Henric al III-lea de Valois, pretendentul la tron Petru Dumitru, fiul voievodului Țării Românești Pătrașcu cel Bun, care trei ani mai târziu era numit domnitor de Poarta Otomană grație susținerii franceze și ajungea să fie cunoscut în posteritate drept Petru Cercel, obținea din partea suveranului din Hexagon ajutor în demersurile pe care intenționa să le facă pe lângă regina Elisabeta I a Angliei. Acest sprijin consta în trimiterea unui sol, ca din partea pretendentului român, la curtea reginei de peste Canalul Mânecii pentru a obține și susținerea ei în revendicarea tronului părintesc de la Dunăre și Carpați.
Consemnarea soliei contelui François de Saint-Bonnet s-a păstrat și a fost publicată de Nicolae Iorga încă din 1895, așa încât ideile expuse în fața augustului tron în numele lui Petru Dumitru ne sunt cunoscute. Chiar de la începutul alocuțiunii sale, Saint-Bonnet expunea convingerile de natură teologică și politică ale prințului valah, după cum urmează.
„Pronia lui Dumnezeu așează puterea și autoritatea prinților și ruina și dărâmarea acelorași prin a lui Dumnezeu tainică judecată ori pentru pedeapsa unui popor neascultător ori pentru certarea prinților răi și nevrednici de treapta de cinste și neînstare a purta cârmuirea și autoritatea. Și, pentru că prinții căzuți odată în mare mizerie și nenorocire sunt totdeauna supuși cuvintelor de jignire și răutăcioase ale lumii, cu mustrări și scandelă, prinții cari țin la cinste trebuie să le înlăture prin orice mijloace se pot. De aceea, acest prinț a crezut că e mai bine ca el însuși să meargă la Curțile fiecăruia din stăpânitorii cei mari, pentru a evita mai bine asprele mustrări și socotinți care s-ar putea face asupra mizeriei lui, să lămurească din gură asupra adevăratelor împrejurări ale nenorocirii de față, pentru care feluriți prinți au fost prinși de compătimire de starea lui, și prietenește și cu bunăvoință i-au sprijinit nenorocirea, găsind că ea i s-a cășunat, nu de vreo faptă făcută de el, nevrednică de numele de prinț”.
Sintetizând aceste idei rezultă că Dumnezeu decide după propriile sale criterii necunoscute puterea și autoritatea principilor, precum și opusul acestora, decăderea și disoluția lor. Este de crezut însă că în deciziile divine un rol de seamă îl dețin ascultarea ori neascultarea popoarelor și faptele principilor care le cârmuiesc. Dacă popoarele sunt nevrednice și principii se dovedesc nedemni de poziția lor și incapabili de a-și exercita înțelept atribuțiile, Dumnezeu le administrează cuvenitele penalizări, și unora, și altora. Iată de ce unii principi și unele popoare își pierd drepturile legitime și chiar onorabilitatea.
Odată declasat, un principe ajunge ținta bârfelor și a comentariilor defăimătoare, drept care, dacă ține la propria onoare, el trebuie negreșit să combată cu toate armele aceste judecăți nedrepte, restaurând adevărul și apărându-și demnitatea.
Cea mai bună cale de a dovedi contrariul celor susținute prin comentariile calomnioase este ca prințul să se înfățișeze în persoană pe la curțile cele mai importante, unde să poată înlătura direct reproșurile și oprobriul provocate de starea penibilă în care se află, dând necesarele lămuriri asupra cauzelor pentru care a ajuns în situația dată. Procedând astfel, el poate câștiga simpatia diverselor capete încoronate, compasiunea și chiar sprijinul în obținerea legitimelor sale revendicări. Foarte important este că astfel, fiecare dintre capetele încoronate în fața cărora ajunge să își expună situația se poate convinge că nenorocirea în care se află nu se datorează unor fapte nevrednice ale sale, ci altor circumstanțe.
- Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, ed. de Dan Zamfirescu și Ileana Mihăilă, București, Academia Română & Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2020, p. 208: cap. VII. „Iar a lui Neagoe Voevodul învățătură cătră fie-său Theodosie și cătră alți Domni, cătră toți. Cum să cade Domnilor să șază la masă și cum vor mânca și vor bea”.
- Ibidem. Învățăturile…, ed.cit., p. 219: Cap. VIII. „Învățătură a lui Neagoe Voievod cătră fie-său Theodosie Voevod și cătră alți Domni, cătră toți, pentru solii și pentru războaie”.
- Ibidem. În Învățăturile…, ed.cit., p. 187: Cap. IV. „Pildă pentru ceia ce fac milostenie, și pentru viața lumii aceștia”.
- Ibidem, p. 11. În Învățăturile…, ed.cit.. 260. Cap. X. „Învățătură a lui Neagoe Voievod cătră fie-său Theodosie Voevod și cătră alți Domni, cătră toți, ca să fie milostivi și odihnitori”.
- Călători străini despre țările române, III, București, Ed. Științifică, 1970, p. 15. În Învățăturile…, ed.cit., p. 219: Cap. VIII. „Învățătură a lui Neagoe Voievod cătră fie-său Theodosie Voevod și cătră alți Domni, cătră toți, pentru solii și pentru războaie”.
- De o indiscutabilă influență occidentală se resimte activitatea domnitorului de a conferi capitalei Târgoviște un aspect seniorial demn de puterea princiară. În acest sens, a se vedea evocarea lui Franco Sivori: „Palatul principelui, clădit de strămoșii săi, este de proporții mari și de o arhitectură îngrijită; a fost de îndată mărit de către înălțimea sa care i-a adăugat camere frumoase și mândre. A pus să se facă cu mare osteneală și cheltuială, pe esplanadă, o fântână, aducând apa de la un izvor depărtat de oraș cu nu mai puțin de patru mile, trecând-o pe sub pământ prin niște jgheaburi groase din lemn de brad; principele a pus în același timp să se înalțe o biserică frumoasă alături de palat, astfel că pe un pod acoperit, înălțimea sa putea intra în biserică din camerele sale, fără să fie văzut. A pus de a dres multe biserici și tuturor le-a dat întreținerea pentru preoți și îndeosebi a dat venituri bune pentru șase călugări din ordinul Sf. Francisc ce aveau o biserică frumoasă în care se slujea dupăritul roman, unde mergeam noi toți italienii, francezii și mulți ragusani care fac negoț în Țara Românească. A pus să se facă apoi cuști nespus de mari și frumoase pentru a ține sălbăticiuni și mândre grădini italienești, care erau așezate chiar lângă palatul său. Și a făcut totul cu atâta grabă, că părea o minune. În mai puțin de șase luni totul era dus la desăvârșire, lucrând mai bine de 1.000 de oameni neîncetat. Toți boierii cei mari s-au apucat apoi, urmând pilda principelui, să ridice o clădire” (Călători…, III, p. 12-13). Faptul este confirmat și de Jacques Bongars (1554-1612) în Relatarea călătoriei prin Transilvania și Țara Românească (1585): „Petru voievodul în cele douăzeci de luni cât a domnit a făcut la Târgoviște, unde își avea curtea, un palat mic dar frumos și impunător pentru cât poate țara și alături a clădit biserica sa, a adus trei izvoare de la o depărtare de două leghe, a pus să se toarne tunuri” (Călători…, III, p. 162). La întoarcerea din solia sa transilvană, Franco Sivori află că, fiind convalescent, „mersese de dimineță la niște grădini, pentru a se odihni. Puțin după aceea au venit în întâmpinarea mea câțiva boieri și alți oameni de curte ai înălțimii sale, cu porunca să mă duc să-l găsesc în acele grădini, unde sta nerăbdător să mă aștepte” (Călători…, III, p. 26).
Ovidiu PECICAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (262), martie 2025