Cele mai glorioase momente ale istoriei bisericii au fost acelea în care ea a fost mai mult decât o elementară întreprindere de prestări de servicii: botezuri, cununii, parastase. Abia când prin administrarea euharistiei slujitorii ei au avut în vedere și sufletul neamului, idiomul lui lingvistic și grija pentru trecutul acestuia, doar atunci ea și-a împlinit plenar menirea. Din acest punct de vedere, fundamental, ea este miezul unui popor, astfel încât distrugerea acestei instituții produce dezastre neamurilor asupra cărora destrucția se aplică. Credem sau nu credem în Dumnezeu, dar de biserica unui popor nu avem dreptul să ne atingem. Pentru a compensa dezastrele din comunismul ateu, odată cu ieșirea din dictatură, comunitățile de creștini s-au străduit să-și construiască lăcașuri de cult cât mai frumoase și mai numeroase. Aceasta este prima treaptă a reconstituirii credinței, cea propriu-zisă, cea materială, imediată, dar și profund insuficientă. De aceea edificiilor din cărămizi trebuie să le fie adăugate cele ale spiritului. Ele sunt opera slujitorilor bisericii și adesea ele se materializează prin scrierea și publicarea de cărți, adică prin edificarea de adevărate catedrale ale intelectului.
Tocmai în acest sens, am parcurs volumul recent al părintelui Simion Mesaroș Scrieri și comentarii, 2021-2023 (Editura Surorilor Lauretane, 2024). Cu această ocazie am înțeles iarăși că un preot, ca să fie preot deplin, trebuie să fie mai mult decât preot. Și tocmai așa și este Simion Mesaroș, o inimă mare a comunității de credincioși din Baia Mare. El nu doar că este ctitor de biserici, singur sau împreună cu alții, dar deopotrivă este și garantul unor suflete în fața lui Dumnezeu. Stau mărturie pentru aceasta textele din carte, dovezi ale recunoașterilor publice din partea ierarhiei confesiunii sale religioase până în înalt la unul dintre sfinții păstori din Cetatea eternă.
Rememorându-și luptele pentru biserica sa, părintele Simion consemnează un moment cu totul special, când a fost confruntat cu un reprezentant de cel mai înalt rang trimis de guvern să arbitreze conflictul interconfesional din Baia Mare din zilele imediate de după ieșirea de sub dictatura comunistă. Iar acela, cu o agresivitate sălbatică, a refuzat preotului nostru să-i recunoască calitatea eclezială cu care el venise din dictatură, spunându-i: „Tu nu ești decât un simplu inginer”, ceea ce până la un punct era adevărat, dacă nu ținem seama că în clandestinitatea de sub comunism el fusese hirotonit preot. Și atunci, părintele nostru, sfidându-i aceluia calitățile oficiale de cea mai înaltă sursă, îi dă năprasnic replica și îi spune: „Iar tu ești un simplu geolog!”. În acest context, este important să vedem cine era de fapt geologul și de ce era el atât de ostil bisericii istorice din Transilvania. Pentru că, dacă știm prea bine că Simion Mesaroș este sufletul sfânt al unei mari comunități de băimăreni, atunci trebuie să știm și cine era în fond trimisul din București.
Mai presus de toate și mai ales deasupra calității lui oficiale, geologul era și este(!) cel mai de seamă cunoscător de azi, din țara noastră, al gândirii, al personalității lui René Guénon, un ghenonist deci. Pe de altă parte, el este, prin ascendența maternă, nepotul lui Octavian C. Tăslăuanu (litera C. este o prescurtare de la Codru, deci numele complet al aceluia era Octavian Codru Tăslăuanu!), creatorul, împreună cu Octavian Goga, al atât de importantei reviste Luceafărul, mai întâi la Budapesta și mutată, apoi, la Sibiu. Acela a fost o personalitate excepțională a culturii transilvane din prima jumătate a secolului trecut, fiu de preot greco-catolic, descendent al unei întregi genealogii de slujitori ai altarului. Pentru doar patru ani, a fost căsătorit cu nepoata lui Petru Maior, care a decedat de tânără, el a rămânând mult timp văduv, dar apoi s-a recăsătorit cu o boieroaică din familia de înaltă aristocrație ce perpetua numele Sturdza. Fratele acelei bunici a geologului, despre care era mai sus vorba, a fost ministru de externe în două rânduri, prima dată doar pentru un interval de trei, patru luni, iar a doua oară în guvernul fantomă de la Viena, la sfârșitul Războiului Mondial. Altceva este cel mai important: faptul că în momente de cumpănă din istoria noastră, acei aristocrați ai familiei Sturdza au înclinat sau, mai degrabă, și-au pus speranța în vecinii noștri din Răsărit, în ruși. Cu acei înaintași ai săi pare a fi consecvent în atitudine și cel pe care avea să-l înfrunte și Părintele nostru, preotul băimărean Simion Mesaroș. Iar cartea sa își are și ea locul ei printre cele cu omilii, didahii sau cazanii. Și Oraisons funèbres!
Ion PAPUC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (262), martie 2025