Poetul Ion Cristofor ne surprinde cu titlul celui mai recent volum de versuri publicat la Editura Napoca Star, la finele anului trecut (2024), Peștele de sticlă. În mod fericit, titlul este contrabalansat de ilustrația copertei, în care putem admira frumoasa lucrare a pictorului catalan Juan Miro, Blue star (Steaua albastră). Corelația sugerată de această alegere estetică se conturează pe măsură ce lecturăm poemele. Condiția umană în lumea contemporană este marcată de urmele trecutului, de interogația prezentului și evidențierea firescului naturii umane, indiferent de vicisitudinile vieții. Investigația este marcată de spirit critic, dar și de o profundă compasiune față de oameni, ceea ce îl determină pe poet să-și încheie discursul cu un reușit poem dedicat iubirii, Orbit de dragoste, plasat pe a patra copertă. Plăcut surprinsă de acest final, în vădită contrapondere cu titlul, mi se pare util să explorăm aici conotația titlului și felul în care se insinuează în prezent urmările vieții netrăite din societatea totalitară.
Peștele de sticlă, bibelourile de porțelan sau de sticlă, mileurile, covoarele persane și alte obiecte realizate la noi în țară sau aduse, mai rar, din străinătate sunt obiecte ce amintesc despre condiția concetățenilor noștri, într-o perioadă anume a istoriei noastre, mai precis despre starea de spirit a românilor în perioada comunistă. Îmi amintesc cu precizie că, fiind copleșiți de monotonia și de calitatea scăzută ale vieții, românii încercau să-și coloreze interiorul caselor sau al apartamentelor și viața cu obiecte colorate, ieftine și chiar cu obiecte de bună calitate, obținute cu greu din producția industriei de mobilă, porțelan, sticlărie, țesătorii și covoare, destinată exportului sau chiar cu lucrări de artă create de artiști români. Cele câteva tipuri de mobilier, covoare persane și obiecte decorative erau deosebite doar prin dimensiuni, culori sau țesături, dar erau mai rare și mai greu de obținut, fiind un indicator al aspirației la un statut privilegiat al celor care le-au achiziționat. Mai ușor de obținut erau vazele pictate, bibelourile de porțelan sau de sticlă și mileurile făcute de mâinile harnice ale gospodinelor în care putea fi recunoscut un design identic sau cu diferențe minime și care se regăseau în aproape toate casele românilor. Expuse pe mobilă, pe etajere, televizor sau radio pentru a fi la vedere, aceste obiecte aveau rolul de a marca apartenența la preferințele estetice ale majorității populației, exprimată prin „și eu am”.
În mod obișnuit, deși pot fi plăcute sau chiar frumoase, obiectele fără utilitate practică, realizate în serie după un model unic și cu o valoare estetică îndoielnică sunt catalogate drept kitsch, dar atunci nu erau prea mulți care să înțeleagă asta, iar acum e bine să luăm în seamă apetența contemporanilor noștri de a achiziționa aceste obiecte de pe piața liberă din orașe sau de pe site-urile web, care se înghesuie să ofere spre vânzare artefacte ale trecutului „epocii de aur”. Desigur, pentru majoritatea colecționarilor este vorba despre dorința de a păstra obiecte mai vechi, de a ști că există undeva un spațiu dedicat unor obiecte care conotează trecutul, ca semn al stabilității, oricât de fragilă ar fi ea, într-o perioadă nesigură, marcată de transformări și de evoluții al căror final poate fi bănuit, dorit, dar incert. În acest caz, ne putem întreba de ce să ne întoarcem în momentele grele spre un trecut în care orice strădanie a individului de a-și dovedi calitățile înnăscute sau dobândite prin educație era tăiată cu instrumente nivelatoare, care duceau spre uniformizare în muncă, în atitudini și în comportament. O explicație ar putea fi dorința de a le folosi în contexte radical diferite și de a le reinterpreta, pentru a sugera schimbările petrecute în societate și în mentalitatea oamenilor. Pe de altă parte, pentru tinerii inteligenți și dornici să se afirme, artefactele kitsch fac parte din moștenirea trecutului și a neputinței de adaptare a contemporanilor la evoluțiile vieții în prezent. Pentru ei, așezarea unui pește de sticlă în birou, alături de computere, tablete, aparate foto-video sofisticate și telefoane mobile, sugerează conștientizarea inadecvării la complexitatea vieții în contemporaneitate.
La aceste întrebări și la altele mai complicate au fost formulate răspunsuri care țin de ideologie, de psihologie și estetică de către specialiștii acestor discipline, iar instituțiile de cultură au preluat sarcina de a reflecta critic și de a prezenta publicului un fenomen care ia amploare. De exemplu, în 2020, la Galeria de Artă „Ion Sima” din Zalău, a fost organizată expoziția „Bibelou, pește, mileu – decorarea spațiului locuit în comunism”. Demersul expozițional miza atunci pe încărcătura emoțională pe care o păstrează aceste obiecte și prin care ne oferă posibilitatea de a le explora semnificația în legătură cu discursul public postcomunist. Artiștii contemporani au preluat ideea și au reinterpretat-o cu mijloacele specifice artei. Recent, în expoziția „L’Art s’invite dans l’industrie” (2024), am văzut expusă o lucrare de artă reușită, care reprezenta Răpirea din serai, realizată de Vlad Olariu, schematic, din fir de rășină acoperit cu vopsea zincată.
Demersuri asemanătoare au apărut în presa print și online, pe bloguri și, mai nou, în cel mai recent volum de versuri al poetului clujean Ion Cristofor. Prin volumul Peștele de sticlă, autorul investighează realitatea din perioada postcomunistă în limbaj poetic, cu inserții evidente de evocări, întrebări retorice, descrieri ironice ale unor evenimente ce amintesc de perioada tristă de dinainte de 1989. Precizez că nu este vorba de învinuiri sau de un ton vindicativ, ci de constatarea ironică și resemnată a prelungirii în contemporaneitate a mentalității majorității românilor din perioada socialistă. Amintesc aici că obiceiul indivizilor de a cere ajutor („stă ațipit sub un zid / cu mâna întinsă” – Cerșetorul), practica politicienilor de a promite „marea cu sarea” (Peștele de sticlă) și neîncrederea în textele care populează discursul public „se aude din când în când / printre ultimii arbori ai parcului / creierul oamenilor politici foșnind / ca ziarele / pe care vântul le răsfoiește pe o bancă” (O fetiță cântă la flaut). Mai adaug aici imposibilitatea cetățenilor de a riposta la abuzuri („în fiecare an / ți se bat alte / piroane în brațe / și rămâi același / blând și iertător” – De peste două mii de ani) sau acceptarea resemnată a nesiguranței zilei de mâine și a desacralizării sărbătorilor religioase: „Crăciunul va veni încă o dată / cu un potop de reclame comerciale / …Ce nu se știe încă e doar dacă magii / de la răsărit / vor trage și anul acesta la hanul nostru” (Așteptând Crăciunul).
Sunt destul de dificil de cuantificat și de organizat tematic numeroasele consemnări de către poet ale stării de fapt în lumea naturală și în cea umană, în zonele urbane și rurale, între părinți și copii, între generația tânără și cea matură, care sugerează singurătatea și lipsa de comunicare și de perspective: „Ești liniștit. / numeri banii de pensie / puși deoparte / pentru nunta băiatului cel mic / sau pentru cheltuielile tale de / înmormântare” (Noapte senină). Totuși, autorul este alert și observă gropile din pavaj, mucegaiul de pe zidurile caselor, tabla strâmbă a acoperișurilor, bibliotecile pustii, publicitatea și consumerismul, frunzele ruginite și vântul care se joacă printre oameni, păsările din curtea sau de pe pervazul vecinilor, lătratul câinilor, vorbăria fără rost, dar și naivitatea oamenilor (Adevărul are o mie de guri), mormintele bunicilor, satele părăsite și trădarea de neam: „Trădate și vândute / izvorul curat, spicul de grâu, pâinea și / pâlcul de fagi în rugăciune” (Pâlcul de fagi).
Această grilă de investigare a prezentului este și mai mult complicată de către poet prin invocarea istoriei îndepărtate și a celei biblice ca model care răzbate peste veacuri. În ciuda numeroaselor invocări ale experienței soteriologice de sorginte iudeo-creștină, prezentul rămâne indiferent. Desacralizarea exilează practicile religioase într-o zonă mai puțin favorabilă credinței: „La marginea marelui oraș / O ceată de îngeri rătăciți / își aruncă aripile în foc” (Îngeri rătăciți), „Doar negustorii prosperă în temple în timp ce Isus / sângerează tăcut pe o cruce de lemn / de la periferia orașului” (Un oraș canibal). Volumul este presărat cu numeroase imagini ale crucificării, ale cuielor bătute în palme, ale îndoielii în valabilitatea soluțiilor oferite credincioșilor și a unui sacrificiu perpetuu, care nu conduce la finalul așteptat: „Prețul înălțării la cer / întreb / să fie doar niște piroane bine bătute? / Dar răspunsul nu vine” (Greierele); „Un rând de piele dacă am pierde ca șerpii / atunci ar apărea imediat un alt scris, / un alt text cu virtuți și păcate de-a valma / pe care doar milostivul părinte al luminilor / îl poate descifra fără chin / acum și în ora morții noastre / amin” (Palimsest).
Mi se pare important faptul că poetul se simte dator să surprindă în versurile sale nu numai aspecte ale condiției concetățenilor săi, dar și să consemneze condiția poetului în contemporaneitate, prin analizarea evenimentelor și a încercărilor vieții personale. Risipite printre alte poeme, apar tinerețea, revolta la moartea mamei, întâlnirea cu iubita în prag de seară, amintirea prietenilor de pe alte meleaguri, trecerea timpului și greutatea de a-și transpune gândurile și trăirile în cuvinte: „Din forja abia gâfâind a fierarului / zboară porumbei transformați în cuvânt” (Apusul în cârje); sau nașterea poemelor din suferință: „Și iată cum lin / pe marile fluvii / revin versetele scrise. / Și mâna palidă ce deschide masivul op / ușoară-i / ca o petală de trandafir / uscată între filele unei cărți / cu cerneala proaspătă încă. / Abia scoasă de sub tesc suferința / și cuiele ruginite din palmă” (O după-amiază cu câteva cuie în palmă). Totuși, poetul nu se revoltă, ci, asemenea contemporanilor săi, încearcă să privească cu un ochi critic, dar resemnat, o realitate care încă nu poate răspunde exigențelor unei lumi în continuă înnoire. Poetul sugerează că toate aspectele vieții contemporanilor săi, de la cele naturale până la cele urbanistice, istorice, ideologice, psihologice și social culturale, sunt marcate de acceptarea neputincioasă a metehnelor trecutului sub privirea rece și ironică a „peștelui de sticlă”. Nu este clar dacă poetul și concetățenii săi vor reuși să se adapteze și să-și croiască un drum nou și chiar să-și creioneze un destin fast, dar, în manieră postmodernă, intuim că simplul fapt de a citi aceste poeme poate produce declicul, trezirea.
Elena ABRUDAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (262), martie 2025