În ultimii ani, poezia de inspirație (cu tentă) religioasă a devenit mult mai prezentă în peisajul literaturii noastre . Ea este cultivată pe diferite orizonturi de abordare, în diferite game prozodice și de către o mare mulțime de autori, unii dintre aceștia având o formație teologică. Tocmai de aceea, modalitatea de abordare a temelor și a ideilor biblice (baza tuturor demersurilor) își află interpretări și comentarii poetice diferite. Gheorghe Pop, preot și poet („sunt un smerit preot-poet / contemplativ, sfios, visător” – Autobiografie), autor al mai multor volume de poezii și de eseuri, cu semnături în reviste culturale și nu numai (Nord Literar, Tribuna, Luceafărul, Credința Românească, Graiul Bisericii, Gazeta de Transilvania etc.), este unul dintre cei mai consecvenți practicanți ai scrisului pe aceste coordonate. Dar originalitatea abordărilor sale constă tocmai în faptul că refuză (evită) transpunerea versificată a pildelor și a parabolelor sacre. Nu este nicidecum un ilustrator poetic al Bibliei.
Pentru domnia sa, pericopele biblice sunt stimulatoarele unor meditații grave asupra vieții înțelese ca un dat al dumnezeirii, în care își regăsește menirea ființială: „Iubesc cu toată ființa Viața – Dumnezeiasca Minune / ce pulsează în lutul din care am fost plămădit” (Similitudine ereditară).
Comentariile au tentă eseistică, poetul caută a dezvolta ideile din parabole într-un halou de actualitate, având necontenit trimitere la jertfa cristică. Așa, în pilda bobului de grâu care, pentru a naște la viață, trebuie mai întâi să moară: „Fapt ce ne dă nouă, rătăcitorilor, / Muritori de rând, neclintită Speranță / Privind la emblematicul Grăunte de grâu / Care prin Jertfa-i supremă de Sine / Rodește ontic nesfârșită Viață / Întru toți cei care rămân în iubire” (Epopeea bobului de grâu). Sau, tot așa, pilda din pericopa cu scara lui Iacov, în care vede aspirația lumii contemporane întru dumnezeire: „Jos lângă talpa scării / cea văzută de patriarhul Iacov / în profeticul său vis / unind Cerul cu Pământul / Fiica Păcii smerită așteaptă / Răsăritul stelei de sus / care să vestească Lumii Marele Mister / al Întrupării Logosului divin / trimis pe Pământ de Tatăl din cer” (Fiica păcii). Sunt, îndeobște, tălmăciri ale sensurilor ideatice din marea Carte a Cărților. În toate acestea se întâlnește un patetism asumat în întregul discurs liric al poetului. Și cel mai pregnant se revelează în versurile mărturisitoare: „prin milostivirea nemărginită / a Rațiunii Adâncului / din zorii «devenirii întru Ființă» / Ziditorul a toate M-a împuternicit / cu pecetea Duhului Sfânt / să fiu Mesager Luminii Cuvântului / celor dezorientați și rătăciți / Călăuză pe Calea Adevărului / ce duce cu certitudine negreșit / întru Împărăția Vieții eterne / și a Iubirii fără sfârșit / din Nemărginita Milostivire / a Rațiunii Adâncului” (Mesager luminii…).
Este o continuă căutare de sine, o cercetare a propriilor trăiri poetice, în spiritul Cuvântului și al Luminii cerești, încât mărturisirea devine astfel o veritabilă rugăciune: „aripi dă-mi, Doamne, / să pot zbura peste spațiu și timp / până în sfera Neapropiatei Lumini / a Gândului Tău dintru care / m-ai trimis în contingent / întreg Cosmosul / în pieptu-mi să-l inspir / Crainic să fiu / Logosului divin întrupat / apoi, să vin să cad umil / la picioarele tale îngenuncheat / din adâncul Sufletului / să-Ți mulțumesc, Atotțiitorule Părinte, / pentru că m-ai alcătuit / atât de minunat, atât de minunat, / de la firul ierbii înălțându-mă / în nemărginirea Cerului înstelat” (Sufletul în perpetuă rugăciune). Mijloacele artistice pe care le utilizează în exprimarea sa mereu teologică sunt diverse și potrivit alese. De la incantația baladescă, în stilul versului popular (Balada pelegrinului solitar – „ducu-mă și mă tot duc / pe cărări nemaiumblate / din răsărit la apus / dincolo de mai departe / codrul des să-mi fie casă”) la candoarea înfiorată a rostirii (declarației) din poemele de dragoste: „Cosânzeana mea / cu scânteieri astrale în privire, / te iubesc cu o ardoare mai presus / de toate sentimentele ce sunt în fire /… / Iubito, pentru mine vei rămâne mereu, mereu aceeași / aproape și îndepărtată / precum un vis ce nu se mai sfârșește / nici azi, nici mâine, niciodată” (Un vis ce nu se mai sfârșește) ș.a. În special comentariul alegoric se distinge prin profunzimea meditației: „cum să pot să îi conving / pe cei trei frați care de când au fost că sunt / niciodată unul cu altul ei nu s-au întâlnit / Prezentul cu trecutul și cu mezinul Viitor / să-i am de oaspeți pe toți trei deodată / și cu fiecare să negociez convingător / să-mi acorde viza de liberă trecere / pe tărâmul lor să pot concomitent / la aceeași masă să stau de vorbă” (Cortina de fier).
Poezia lui Gheorghe Pop este pe cât de profund ancorată întru credință, pe atât de plină de semnificația tălmăcirii propriilor sentimente în lumina Logosului divin. O poezie religioasă în esență și nu în formalitatea expresiei, datorată unei atitudini tranșant mărturisitoare.
Constantin CUBLEȘAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (262), martie 2025