Diana Dobrița Bîlea este o remarcabilă romancieră, o voce distinctă a literaturii dobrogene, de asemenea este înzestrată cu un spirit critic special, care o îndreptățește să scrie cronică literară. În calitate de prozatoare, are simțul cuvântului, darul scrierii și al descrierii, cuprinde cu ochiul și cu mintea tot ce se petrece, atât în lumea lăuntrică, lumea sufletului, cu întreaga panoplie de trăiri, cât și în cea exterioară, materială. Ba mai mult, are capacitatea de a crea o lume insolită, fantastică, astfel încât ne oferă posibilitatea de a-i observa sclipirile de inteligență, harul scriitoricesc, in extenso. Observăm cu satisfacție împletirea tonică, substanțială între real și ireal, modul cum armonizează aceste lumi, cum le conferă credibilitate. Scriitoarea excelează în sondări ale sufletului, în ample descrieri, ne înfățișează o lume a tainelor, o fascinantă lume fantastică, proiectată dincolo de ceea ce putem noi percepe, prin intermediul Rozei Ventura, fata „cu ochii de lună”, stranie prin tot ce spune și înfăptuiește, înzestrată cu capacitatea de a se strămuta din lumea reală în lumea fantastică și invers.
Romanul Fata cu ochii de lună, apărut la Editura Junimea (Iași, 2023), pune față în față două personaje aspirante la acel frumos și miraculos situat într-o lume pe care nu o percepe orice muritor, pentru că fiecare dintre cele două personje este făptuitor de lucruri rare, de dincolo de ceea ce putem înțelege la prima vedere. Autoarei, născute în apropierea Dunării, îi sunt cunoscute enigmele, legendele care i-au măsurat cursul vieții de-a lungul timpului. Aceste legende nu pot dispărea, odată cu înstăpânirea lumii moderne, cu apariția celor care-i cercetează ființa, încât să nu mai rămână nici urmă de mister în existența ei.
Încă de la începutul romanului suntem surprinși și prinși în capcanele misterului, prin tot mirajul țesut în jurul acestei făpturi, parcă neomenești, Roza Ventura, din cuvintele pe care i le spune „fata cu ochii de ambră”, cu iriși de chihlimbar, cu trupul subțire și spatele grațios, „fata sălbatică”, ivită dintr-o scorbură de plop negru, tânărului artist Augustin Manu: „Tu ai să mă iubești abia după ce vei muri și vei învia”. Să fie cuvintele Rozei o previziune în ce-l privește pe artist?
Tot ce reprezintă Roza este o expresie a libertății, a ceea ce omul a pierdut, a ceea ce doar artistul mai poate dobândi prin arta sa, acea libertate care te desprinde de lumea reală și, desigur, te poate duce, prin intermediul actului artistic, al iubirii, la ceea ce ar putea reprezenta împlinirea prin artă. O formă a libertății este și iubirea, acea scânteiere dintre cei doi, exprimată de forța unor acțiuni aproape neconștientizate. Cele două personaje sunt întrupate diferit de către scriitoare. Roza are un anumit tip de inconsistență, sugerând ideea de libertate, o libertate cu care s-a născut, fiind fata nimănui și-a tuturor ființelor și misterelor, iar pictorul Augustin Manu, care dorește să facă obsedantul portret al Domnișoarei Wind Rose, o aspirație a împlinirii prin artă, pentru a atinge sublimul creației, al visului său de artist. Această dorință pune stăpânire pe sufletul lui, fără a se mai putea elibera de ea. Devine parte indestructibilă a vieții sale. Acest lucru va fi posibil doar trecând prin experiențe dramatice, traumatizante, prin suferințe trupești, dar mai ales sufletești, prin jertfe spirituale, apostolate, o adevărată cruciadă a spiritului pentru a dobândi teritoriul libertății și sublimul prin artă.
Artistul Augustin Manu suferă un accident pe munte, cade victimă unei avalanșe de zăpadă. Suferința este amețitoare, nu atât cea a trupului, cât cea a sufletului în fața unei realități crude, aproape demonice. Ajuns la spital, constată că nu mai vede, că mâinile i-au fost mâncate de lupi. Ce poate face un artist lipsit de vedere și de mâini? Cum va mai stăpâni imaginea, cum va mai pătrunde în esența ei, cum îi va mai desluși rosturile, el, veșnicul amorez al frumosului superior, și cum o va mai pune în culori și în esențe tulburătoare? Din punct de vedere uman, va putea depăși această cumpănă teribilă, atât de marcantă pentru existența sa? Simte că infirmitățile îl coboară în ochii celorlalți, deși primește încurajările și mila lor: „El nu avea nevoie de mila nimănui, ținea să i se respecte demnitatea. Sau nu mai era un om ca toți oamenii? Să-i arăți milă unui infirm înseamnă să-i mai adaugi o piatră în sacul deja foarte greu pe care trebuie să-l poarte tot timpul cu sine”. Dorința de a-și redobândi vederea, de a se desăvârși prin pictură, exprimată în fața tatălui său, este intensă: „Trebuie să văd culorile. Voi ține pensulele cu buzele, cu dinții, cu protezele, în fine, și voi continua să pictez. Voi crea o Domnișoară Wind Roze demnă de un mare artist, ai să vezi”. Zbuciumul continuă, tranziția către acceptare este lungă și dureroasă. Scriitoarea privește personajul cu profundă înțelegere pentru drama sa, încercarea de adaptare, de asumare a ceea ce reprezintă el pentru ceilalți, pentru sine, în special pentru pictură, pentru aspirațiile și desăvârșirea lui ca artist. Scriitoarea pare că este familiarizată cu această lume, a artiștilor, a acestei arte reprezentate prin culoare, o lume a armoniilor, superioară ca formă de gândire și de exprimare artistică. Această lume îi priește personajului principal, dar îi trezește și anumite frustrări, conștient fiind de imposibilitatea de-a atinge acel ideal atât de important pentru el, pentru echilibrul lui, de-a înfăptui opera de artă imaginată. Discuțiile cu prietenii pictori îl însuflețesc, în special apariția Anuței, alias Roza, aici având rolul unei dansatoare într-un bar de noapte. Adică, Roza s-a lumit, cum spune scriitoarea, a ieșit din mediul ei de puritate, de candoare și dulce sălbăticie. Frământările sufletești ale personajului principal sunt redate prin ample descrieri. Autoarea excelează în a descrie trăirile cu ușurința omului care este familiarizat cu o astfel de suferință, înțelege și transpune pe hârtie cu un talent autentic, insistând pe fiecare trăire, dozând efectul, amplificând cu inteligență stările, emoțiile, dând ecou și dimensiune frământărilor, convingând cititorul prin notele grave ale descrierii, ale dramei prin care trece Augustin. Arta descrierii reprezintă, pentru scriitoare, plăcere și bucurie.
Părinții îi programează viitorul, vrând să-i cumpere o soție pentru a putea avea urmași, lucru care îi repugnă lui Augustin. Ajunge însă în pragul sinuciderii când află că, alături de celelalte drame, se mai adaugă dezamăgirea faptului că este steril, lucru confirmat de analizele făcute, iar speranța că ar putea avea urmași rămâne un vis intangibil. Ajunge la un acupunctor chinez, care nu-l poate ajuta, doar îi induce o oarecare stare de bine și liniștire. Reapare Roza, ea se oferă să-l îngrijească și-i oferă iubirea pe care o poartă în suflet încă de la prima lor întâlnire. Acest lucru îi bucură pe părinți, făcându-i chiar fericiți, dându-le speranță. Lui Augustin îi revine pofta de lucru, astfel că pleacă pe malurile Dunării, împreună cu părinții și cu Roza, pentru a tăia un copac destinat unei mari opere de artă, mult visate, sculptura Domnișoara Wind Roze. Gândul de a tăia un anume copac nu-i este pe plac Rozei, fiindcă ea cunoaște secretul pădurii, spiritul ei: „Nu tăiați plopul ăla, vă rog! Spiritul lui nu e pregătit să accepte ceea ce vreți voi să se întâmple! Nu e bine, renunțați!”. Dar cei din jur nu o ascultă. Constantin, tatăl lui Augustin, îi răspunde: „Îmi dai voie să nu cred în spiritele copacilor?”. După ce drujba își face datoria, copacul trosnește căzând. „Se auzi un ultim trosnet, mai înalt, mai răgușit, mai trist, precum răgetul teribil al unui animal înjunghiat, iar dunăreanca mai avu timp doar să-l tragă pe Constantin într-o parte, ferindu-l de trunchiul greu ce, în cădere, se abătea asupra lui”.
Cu ajutorul mâinilor bionice și cu o întreagă gamă de trăiri și de vibrații artistice, Augustin Manu începe să dea contur Domnișoarei Wind Roze, fiind mereu nemulțumit de propria-i creație. Într-o conversație cu Petre, pictor și prieten, spune: „Cum să iasă ceva perfect din mâinile unui neterminat, ale unui limitat? Dumnezeu însă este definit, complet, desăvârșit, infinit. Deși consubstanțial Lui, eu am atribute care pot doar să-mi ofere setea de perfecțiune și capacitatea de a mă dezvolta artistic infinit, fără a ajunge totuși vreodată la perfecțiune. Trebuie să găsesc o cale pentru a transcende limita asta”. Petre îi face propunerea de-a pleca în Peru, la șamani, pentru o posibilă vindecare a lui Augustin, măcar sufletească.
În călătoria pe unul dintre afluenții Amazonului, Augustin are sentimentul că este de fapt Dunărea Rozei Ventura, dunăreanca sufletului său. Ajunge în Peru, împreună cu prietenul său, Petre, unde trăiește o experiență șamanică intensă, într-o comunitate a indigenilor Shipibo Kanibo. Îl cunoaște pe el curandero Alejandro, unul dintre șamanii de pe malul râului Ucayali, care îl supune unor experiențe inedite. Șamanul îl introduce într-un mormânt simbolic, iar Augustin „pentru prima oară avu sentimentul unității interioare și se simți nu doar o ființă spirituală ireproșabilă, ci, în același timp, și parte inerentă din tot, din întreg. Rămase într-o stare de beatitudine pe toată durata cântecului și poate că și după aceea, pentru că nu mai auzea vocea șamanului, ci o muzică foarte frumoasă, dulce, cum nu mai auzise până atunci”. După unsprezece luni de experiență șamanică, se întoarce în România, cu forța jaguarului și cu simțirea acestuia, încearcă să-și desăvârșească opera, dar nu poate. Culorile pe care le vede cu ochii minții și-ai sufletului nu pot fi redate nici de el, nici de altcineva. Hotărăște să-și doneze inima unui sculptor muribund, care ar putea fi salvat de inima lui, pentru ca acesta să-i continue opera. Părinții sunt șocați de această hotărâre, în special mama lui, Natalia. „A muri pentru un ideal îi sună prețios, pretențios, departe de plămada firii umane.” Roza era ultima speranță a Nataliei de a-l convinge pe Augustin să renunțe la ideea sacrificiului suprem pentru artă, dar nici ea nu reușește să-l îndepărteze de hotărârea luată, astfel că acesta ia legătura cu un pictor francez, Dominique, aflat în așteptarea unei inimi salvatoare. Augustin se oferă să-i doneze inima, urmând ca prelevarea să aibă loc în Elveția, într-o clinică specializată în sinuciderea asistată. După o ultimă revedere, în locul binecuvântat al înfrățirii inimii Rozei cu cea a lui Augustin, acolo, lângă Dunăre, paradisul iubirii lor, cei doi se despart. Augustin urmează să plece în Elveția, unde va avea loc prelevarea inimii sale. Lucrurile însă iau o întorsătură neașteptată. În timp ce se îndrepta spre aeroport, împreună cu părinții săi, primește vești că Dominique a primit deja o altă inimă. Dar lui Augustin i se arată un jaguar ce aleargă în fața mașinii, pe care numai ochii minții lui îl pot vedea și care-l va conduce spre moarte, în urma unei ciocniri neașteptate între mașina lor și o altă mașină. Este transportat la spital, unde inima lui este recuperată și donată unui pacient, Felician, aflat în stare critică și care demult aștepta o inimă salvatoare. Felician, primind odată cu inima lui Augustin și simțămintele lui, va ajuta la desăvârșirea operei acestuia, sugerând culorile ce o vor îmbrăca pe Domnișoara Wind Rose pictorului și prietenului lui Augustin, Petre, care va termina lucrarea. Felician se va căsători cu Roza, spre bucuria lui Constantin și a Nataliei, copilul va purta numele Constantin Nataniel, împlinindu-le visul de a deveni bunici. Cât despe Domnișoara Wind Roze, vor fi aduși mari critici de renume pentru a-i aprecia valoarea, dar ea va fi furată, devenind proprietatea unui colecționar american, de origine japoneză, apărând în expoziție cu titlul Fata cu ochii de lună. Ceva mai târziu, va fi expusă în Muzeul Luvru, alături de Venus din Milo. Domnișoara Wind Rose va rămâne să hrănească sufletul înfometat de frumos al omenirii, va deveni un bun al tuturor îndrăgostiților de artă.
Scriitoarea își trece cititorul prin diferite stări. Fata cu ochii de lună este o carte cu o construcție solidă și armonioasă. Scriitoarea pune accentul mai mult pe latura artistică, pe gândirea evoluată, pe libertatea creației, în ce-l privește pe Augustin, și mai puțin pe aspectul fizic al personajelor. Personajele principale fac totul pentru a-și dobândi libertatea interioară. Cartea este scrisă cu siguranța omului care cunoaște, are ca fundament o serioasă documentare. Scriitoarea imaginează situații, creează cele mai neașteptate scenarii, controlând însă subiectul, acțiunea cu o remarcabilă forță și cu precizie. Fata cu ochii de lună este o carte despre artă și despre condiția artistului, cu un frumos și insolit parcurs, despre profundul respect și despre iubirea față de actul artistic și față de cei care trudesc și aspiră la împlinirea prin artă.
Ana ARDELEANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (262), martie 2025