Un poet destul de atent cu ceea ce scrie și, totuși, prolific în apariții editoriale este orădeanul Emil Mircea Neșiu. Am putut răsfoi sau citi câteva dintre volumele sale de versuri, printre care enumăr în fugă, într-o ordine a memoriei, Retorica ploii, Deșertul de catifea, Cioplitorul de himere, Diminețile pure, Depărtarea de țărm, Gimnastică sentimentală, Hotel Rachmaninov. Mi-am facut o imagine de ansamblu a genului, a felului de poeme pe care le scrie, a universului său intim/liric, deși e greu de rezumat într-o formulă sau într-un tipar. Emil Neșiu scrie, în general, poeme scurte, reflexive, cu o nuanță tristă, pesimistă la adresa lumii și a universului imediat, îngust și adesea cinic sau lipsit de empatie, poeme cu nerv și talent.
Volumul Pot să visez a apărut recent la Editura Castrum de Thymes, din Timișoara, condusă de poetul Daniel Luca, conține o sută de poeme scurte, invadate de o discretă, dar apăsătoare tristețe „existențială”. Sunt axate pe sentimentul trecerii prea rapide a timpului, în fața căruia nu poți decât să te pleci, dar să îl și ironizezi și să îl înjuri printre dinți, știind că nu e nimic de făcut și că e vorba tot despre tine, precum și pe ideea că viața trece fără mari fapte eroice, fără să ajungi la idealurile visate altădată: „Când ai avut atâta răbdare / să aduni momente / și clipe de viață? / Mai bune, mai rele / să le forțezi alipirea / și să le așterni pe hârtie. Spre supraviețuire” (cuvinte de laudă) sau „Vor rămâne câteva urme încrustate / pe aducerea-aminte / precum se târăsc / lipitorile-cuvinte / dintr-un loc într-altul. / Rămân singur de tot / singur cu vocea mamei / prin destinul meu călăuzitor” (destin șubred). Versurile sunt mici reflecții despre soartă, șansă, dragoste, moarte, lipsă de perspective, sex, conviețuire, nostalgii îngropate în alte nostalgii, dorințe refulate și acoperite de timp pentru totdeauna etc., etc., unele foarte reușite și de efect poetic intens, altele „stinse”, nefinalizate cum ar fi fost de așteptat sau stângace. El este adevărat poet, nu vorbim de o persoană cu aere de poet și lipsit de cultură și de știința versului, așa cum sunt destule, poemele nu sunt contrafacute, sunt izvorâte dintr-o revăsare de sentimente trecute printr-o cultură solidă, e ancorat la lumea poetică prin acel fir nevăzut al profunzimilor lăuntrice.
Tema predilectă este efemeritatea ființei, multe dintre poezii reflectă o nostalgie acută pentru trecut și conștientizarea fragilității vieții. De asemenea, există poeme de dragoste sau care presupun dorința carnală, relațiile interumane fiind prezentate în moduri diverse, uneori senzuale, alteori pline de melancolie sau de ironie. Mai sunt prezente sau detectabile visul și realitatea, cu o pendulare între oniric și concret, între dorințe neîmplinite și realitatea „contondentă”, alienarea și singurătatea, referiri la lumea literară și artistică, la cărți, autori și poeme în imagini fugare, ca niște blițuri de fotograf. Emil Neșiu folosește un limbaj metaforic și simbolic, utilizând imagini care prind și surprind plăcut cititorul printr-un vers liber și printr-un ritm fragmentat, cu o structură a poemelor fluidă, ceea ce confer autenticitate și modernitate textelor.
Un bonom și un tip cumpătat și răbdător, Emil Neșiu a reușit, prin volumul Pot să visez, să scoată în lume un discurs liric reflexiv, profund, cu un stil destul de personal și cu imagini poetice care impresionează plăcut. Este o îmbinare a lirismului „înăbușit”, murmurat cu ironia și cu subtilitatea care au amprenta unui univers liric în care visul și realitatea coexistă într-un echilibru fragil. După ce a scris despre retorica ploii, despre hotelul Rachmaninov, despre deșertul de catifea sau despre cioplitorul de himere, Emil Neșiu continuă cu o altă carte de luat în seamă.
Nicolae SCHEIANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (261), februarie 2025