De o discreție existențială care n-are nimic a face cu lumea de zavragii și de chivuțe a contemporaneității, distins în comportament și, deopotrivă, în limbaj, atent la mersul lumii și la viețuirea semenilor, romancier dăruit cu harul povestitorului generic, fără de care un scriitor n-are a se aventura în fascinantul tărâm al prozei, călare pe două milenii, pentru a-l parafraza pe Sextil Pușcariu, Radu Ciobanu nu ostenește să dea seamă de neamul ardelenilor și-al fraților lor de limbă și de destin. Cu credința că astăzi se poate desluși în ieri și că mâine e proiecția îngemănării celor două, că totul se alcătuiește și durează pe nevăzutele, dar eternele temelii ale spiritului, acelea care structurează destinele omenești din perspectiva mult mai vastă a destinului istoric, că raporturile artistului cu puterea stau sub legi imuabile, pe care o epocă le învăluie doar în alte haine.
Fiindcă, și aici nu pot să nu fiu de acord cu regretatul Mircea Anghelescu, Radu Ciobanu este un remarcabil cartograf al lumii românești, a cărei geografie se dezvăluie cu pregnanță mai ales în momentele semnificative, care marchează destinul istoric al acesteia, țesătura de moravuri, năravuri și destine, de nădejdi și deznădejdi, de aspirații, de victorii și înfrângeri, de iubiri și trădări din care se constituie culoarea unică și specificitatea unui timp, ale unei epoci. Că e vorba de renascentismul artei sacre moldave, de tragismul răscoalei lui Horea, de dramatic-aurorala Mare Unire, de crepusculul interbelicului românesc ori al căderii comunismului, „hărțile” societale ori umane, complicatele structuri interioare care definesc personajele, istorice sau imaginare, au nu doar relief, ci și consistența dată de nuanțele existențiale ale personalităților sau ale oamenilor obișnuiți, „sarea pământului”, aceia care mișcă și pentru care se mișcă Istoria. Aceia care conturează și definesc chipul unic al unei clipe a acesteia.
Radu Ciobanu este sadovenian în minuția reconstituirii unei epoci, dar refuză „grandilocvența” respirației mitice a marelui prozator moldav. Ceea ce contează la el e respirația comunității proiectată în mitic și nu invers. Călărețul de fum, acel genius loci din extraordinarul roman cu același titlu, e întruchiparea arheității existențiale identitare. Sadoveanu reconstituie istoria românității moldave ca proiecție a miticului și a eroicului, Radu Ciobanu pe aceea a românității transilvane ca duh al secularei așteptări a împlinirii de sine a acesteia.
Cu neostoită credință în puterea cuvântului și a tăcerii de a reda dimensiunea tragicului prin sugestia pe care o instituie sobrietatea discursului, măsura rostirii ca reflex al măsurii existențiale a locului, în bucurie ca și în durere. Un discurs cu bogate virtuți stilistice și cu adieri de scenariu cinematografic. Prin care acest romancier de prima mână, dublat de un analist profund al contemporaneității și de un memorialist pe măsură, ne atrage în imaginarul, dar și în realitatea operei sale. Prin care călărețul de fum, genius loci al scrisului și al harului său, ne însoțește cu fantomatica și tulburătoarea lui siluetă.
Ne-am văzut o singură dată, față către față, prin al șaptelea deceniu al veacului trecut, în casa Domniei Sale de la Deva, pentru un interviu. Nu știu ce legătură magică se va fi stabilit între noi, atunci, în ocrotitorul spațiu al unei calde ospitalități. Nu-mi mai amintesc ce vom fi vorbit, dincolo de dialogul radiofonic pe marginea scrisului său. A fost prea puțin timpul în care să se așeze acele lucruri. Și totuși a fost atât de profund pentru amândoi, încât să ne regăsim după zeci de ani, epistolar, sub zodia acelorași valori literare și omenești, ca și cum nu ne-am fi despărțit niciodată, ca și cum ne-am fi revăzut dintr-un ieri niciodată abandonat. Mă uit la fotografiile care mi-l restituie acum, la vârsta la care ducem amândoi în ochi lucirea amurgului, și-i regăsesc privirea atentă și pătrunzătoare, de-atunci și de-acum, privire de semiolog de suflete și de hermeneut al istoriei și al existenței umane, plină de bunătate, de înțelegere și omenie, de care lumea astăzi e din ce în ce mai lipsită. Îi sunt recunoscător să le aflu în darul prieteniei noastre. Poate că pentru el și pentru nemuritorul albastru care-I locuiește ființa și opera voi fi scris cândva sonetul acesta: „Prietenia nu se prețuiește / la colț de han în număr de pahare, / nici în minciuna spusă vitejește / cu zâmbet dulce pentru fiecare / nerod. În reci singurătăți, departe, / veghind adânca lor tăcere / se apără veciile de moarte. / Și nu se-aud. Din când, ca o părere, / o stea pleacă din sine la un semn / și știu că sunt. Sub pleoapele lăsate / privește-n timp același ochi etern. / Din tot ce-a fost și poate / că va mai fi, să-mi prețuiești tăcere; / în ea ți-aud și râsul și durerea!”.
Horia BĂDESCU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (261), februarie 2025