Mai toți scriitorii și oamenii, în general, sunt nostalgici după timpul trecut, după timpul copilăriei, al familiei, al lumii pe care au cunoscut-o cândva. Toți caută timpurile trăite demult și unii le regăsesc și le salvează. Cum? Evocându-le, povestind despre ele, scriindu-și amintirile. Astfel este căutat și regăsit timpul trecut, timpul „pierdut”, cum îi spune Proust. Pe această linie se înscrie cartea Pofta-n cui și alte pohte a Foricăi Bud, tipărită la eLiteratura în 2022, pe linia recuperării unui timp revolut, a unor vechi tradiții, a lumii care azi se mai poate găsi doar în cărți și în amintiri.
Cu umor, într-un șuvoi lexical popular, neaoș ardelenesc, cunoscut prin mai toate satele din zona Chioar-Codru, Sălaj, de care ține Ulmeniul copilăriei Floricăi Bud, textele ei captivează, copleșesc cititorul, îl asaltează din toate părțile, se revarsă peste el, cu tot cu lumea copilăriei sale, cu generozitate, cu bucuria comunicării, cu o anumită tandrețe. Textul Floricăi Bud are un specific feminin, este arborescent, năvalnic, parcă ar face muguri, ramuri și frunze, se ramifică și înflorește, o amintire naște alta și altele, din una se iscă o lume întreagă sau un eveniment din negura timpului. Acesta este farmecul unei comunicări feminine generoase. Cartea dă senzația că am sta la taclale, la o cafea și ne-am povesti amintirile copilăriei, rețetele de atunci, întâmplările și am evoca oameni dragi. Cartea Floricăi Bud implică o intimidate feminină, de conversație amicală plină de informații, de oameni, de amintiri, de povești și de implicare a interlocutorului.
Nu mai vorbim de lexicul popular și arhaic reînviat cu tot cu atmosfera lumii de altădată. Cuvintele caș de oaie, stupi, bold, silvoiț, să ațuțe focul, tăiatul roiului, Mândraia, vaca ce dădea laptele pentru fiert și băut seara sau dimineața, valăul cu apa de băut a mărhăilor, cohea, tăiatul stupului, cinoș, ștergură, fărină, bold etc., fie și rostite disparat, evocă lumea trecutului. Aceste cuvinte și multe altele rezonează în copilăriile noastre, ale celor născuți la țară și familiariați cu obiectele, cu practicile și cu obiceiurile unei gospodării țărănești, poate unele au rezonanță zonală un pic schimbată, dar multe denumiri rămân aceleași. Dar nu doar cuvinte ne oferă Florica Bud în aceste pagini, ci și obicieiuri și practici țărănești cum ar fi mersul copiilor cu vacile la păscut, oricum o treabă cu responsabilitate mai formativă decât viața copiilor în curtea de la bloc. În fond, o gospodărie țărănească care se respecta avea în grajduri patru-șase-zece vaci și, bineînțeles, și pășunea pentru ele. „Să ai grijă de văcuțe mi se pare o misiune de-a dreptul nobilă, chiar dacă locurile unde pășteau nu erau în India, ci acțiunea se întâmpla pe pășunea de la Tănei”, spune pe bună dreptate Florica Bud. Să nu avem complexe, poporul român a fost unul de oameni gospodari până la colectivizarea care a prăduit satele și a umilit țărănimea, schimbând, din nefericire, tradiția și ordinea istorică și, odată cu acestea, schimbând și mentalitatea. Azi ne mirăm și ne întrebăm de ce părăsesc tinerii noștri țara, de ce s-a ruinat gospodăria țărănească, când ea putea fi susținută și dezvoltată la standarde moderne, tehnologizată și eficientizată la maximum într-o țară cu majoritatea teritoriului colinar și semimontan…Mâncărurile tradiționale și denumirile lor, obiceiurile de sărbători, cele de muncă din zilele de lucru, tradițiile satului, chipurile umane, comportamentele și practicile ‒ „Badea Joșka era bărbatul Măriei …tomnea (repara) oale, laboşe (cratiţe) şi lavoare” ‒ îmbrăcămintea și denumirile ei, obiectele și instrumentarul de lucru al țăranilor sunt trecute în revistă, cu tot cu contextele în care se utilizau și se desfășura munca țăranilor. Autoarea își caută înrudirea într-o galerie de nume feminine rezonante:„Ilca, Eva, Lodovica, Lucreția, Anica, Anucă, Livia, Veturia, Marișcă, Mărioară, Eugenia, Jenică, Domnica, Oana, Finuca, Rachița, Onorica, Luiză, Mura, Cornelia, Verona, Vioara, Otilia, Rozalia, Rujă, Irina, Viorica, Floare, Florica, Aurelia, Aurică, Lotica, Borișcă, Valerie etc.”, realizând lista onomastică a lumii rurale dintr-un timp consumat în lungul secolului XX. Cartea Foricăi Bud este o monografie, una atipică, empatică și plină de afecțiune și de dor de timpurile, de lucrurile și de oamenii copilăriei. O monografie realizată cu afecțiune și umor.
Autoarea își construiește epicul, interpelându-l neîncetat pe cititor, care e posibil să nu fi cunoscut bucuriile și farmecul vieții copiilor de la sat de prin deceniile secolului XX. Cartea prezintă un aspect ludic, glumeț, căci, din sensibilitate, Florica Bud așterne peste lucrurile din amintire, ca un văl, umorul, gluma, rostirea populară pentru a-și atenua sensibilitatea, pentru a nu-și recunoaște prezența ei. Prânzul la iarbă verde, cu ațuțatul focului, cu slănina friptă deasupra jăraticului, cu picioicile coapte în jar sau cu scrijelele stropite cu grăsime, cucuruzii fripți pe jar, fie și numai citite din text, stârnesc, dincolo de pitorescul acestor practici, savoarea și pofta. Modelul educativ al copiilor erau părinții, model spiritual și gospodăresc ce se deprindea la fața locului, în casa și în gospodăria țărănească, din munca părinților, din exemplul personal dat de fiecare membru al familiei. Copiii se formau după ceea ce vedeau în familie. Erau implicați în treburi, după puterile și vârsta lor, la păscutul vitelor, al gâștelor, al mieilor. Experiența deprinsă era cât se poate de complexă, așa cum mărturisește autoarea: „Am fost cu vitele pe câmp, am vândut pere în gară, am cules cartofi, păstai, pepini. Am avut și tentative de a săpa. Mergeam însă cu drag la strânsul luhării sau lucernei. Îmi plăceau aroma lor și întoarcerea acasă cocoțată pe fân, ținându-mă de ruda care strângea fânul ca în clești, legată la capete cu lanțuri, în fața și în spatele carului. Era o artă să clădești fânul, Aranjamentul trebuia să fie cinoș”.
Familia, mâncarea, școala și învățătura, îmbrăcămintea, obiceiurile, dar și satul întreg cu așezarea și împrejurimile lui, cu diferite personaje memorabile ale locului și cu rolul lor în comunitate sunt evocate pe rând, cu căldură, cu bucurie și umor. Din toate acestea se desprind indirect istoria traversată de România la mijlocul secolului XX, modul de viață la sat și cel de la oraș. Hărnicia, cu deprinderi formate de la vârste fragede, și exigența erau cheia formării copiilor pentru a-i maturiza și a-i conștientiza de rosturile vieții: „Mama și tata au fost oameni harnici, le stătea mâna pe lucru. Aceasta era vorba mamei, «nu-ți stă mână pe lucru». Lucrul putând fi orice, spălatul hainelor, întinsul lor pe ață, curățatul picioicilor etc. Mai putea fi modul cum țineam cuțitul în mână când tăiam o scrijea de ptită, cum corățam morcovii sau alte legume”(p. 12). Prepararea mâncării și denumirile ei, obiectele populare ce făceau recuzita gospodăriei țărănești la toate nivelurile ‒ în casă, în ogradă, la camp, pe lângă cuptor ‒, treburile gospodărești care iplicau și copiii sunt temeiurile formării umane. Copiii învățau să denumească această recuzită, să-i cunoască folosințele și apoi să mânuiască ei înșiși acest instrumentar. Implicați de mici în muncile mai ușoare, cum ar fi păzitul vacilor sau dusul lor în pășune, păzitul gâștelor și al porcilor, învățau să fie responsabili. Distracțiile copiilor, ca mersul cu bicicleta și prânzul la iarbă verde, sunt secvențe pline de bucurie, de umor și aducere aminte. Obiceiurile și modul de viață ale țăranilor și rolurile în familie și în comunitate, muncile câmpului și cele din gospodărie indică un fel de-a trăi riguros, cu responsabilitate, inițiind permanent copiii, formând noile generații.
Florica Bud abordează sistematic lumea copilăriei sale, pe categorii, pe secvențe, pe domenii și părți. Casa, odăile, bucătăria, cuptorul de pâine, apoi curtea și ograda cu pomi înfloriți sau roditori, cu holda de cânepă ce se cerea păzită de vrăbii și de alte zburătoare până ce răsărea și creșteau firele de cânepă reprezintă un univers cu zonele și rosturile lui. Mâncarea, preparatele și denumirile neaoșe ardelenești, gosopdăria și practicile deprinse și de copii, locurile satului cu denumirile și descrierile lor, familia cu mătuși și bunici, cu neamuri și moșteniri de trăsături și deprinderi ce vin pe firul generațiilor și al neamurilor, al unor persoane fac farmecul universului rural evocat în carte. Limbajul popular dă cărții un aer de timp trecut, al lumii de altădată, pe care azi o găsim doar în cărți. Toate denumirile ‒ de la nume de femei, de familii la obiectele de vestimentație, la obiectele casnice, la cele utilizate la munca câmpului ‒ indică lexicul bogat al graiului popular din zona Chioar-Codru, prin care Florica Bud configurează tabloul vieții rurale a Ulmeniului din mijlocul secolului XX.
Arta narativă și viziunea auctorială prezintă un specific la Florica Bud. Întâmplările și scenele lumii din amintiri sunt filtrate prin umorul și ironia autoarei, utilizate ca o platoșă ce zăgăzuiește sensibilitatea auctorială. Căci viziunea asupra trecutului este marcată de o afecțiune pregnantă față de timpul mirabil al copilăriei, la care nimeni nu se mai poate întoarce altfel decât pe calea amintirilor, a povestirii.
Terezia FILIP
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (261), februarie 2025