Niculae Gheran, unul dintre editorii noștri cei mai importanți pe care i-a avut literature română, implicat în activitatea aceasta timp de peste șaptezeci de ani, a lăsat în urmă o corespondență bogată, care, iată, a încăput pe mâinile unei devotate editoare și iubitoare a scrisului, doamna Rodica Lăzărescu, cea căreia îi datorăm apariția excelentei reviste Pro saeculum, sistate din păcate, din motive obscure. Ea a pornit cu entuziasm această muncă sisifică, punându-ne la dispoziție deja două volume din acest corpus editorial atât de bogat în noutăți și informații literare, printre corespondenți numărându-se mulți scriitori din toate provinciile literare, dintre care peste treizeci au fost deja incluși în primele două volume, din cca 160 cât figurează în tabelul expeditorilor oferit de editoare la finalul primului volum. Sunt aici nume extrem de importante din critica și din istoria literară românească, autori de dicționare, bibliografii sau lucrări cu caracter enciclopedic, deoarece acesta a fost în principal domeniul de lucru al editorului Gheran la Editura Științifică și Enciclopedică. Printre ei se află un număr important de transilvăneni, în principal clujeni, cu care a colaborat fructuos ani în șir și de care s-a simțit legat printr-o amiciție literară bazată pe sentimente de prețuire reciprocă. Amintim printer aceștia pe Ion Vlad, interesat să publice o antologie despre roman; pe Vasile Fanache, căruia i-a editat lucrarea despre Gând românesc, apărută cu o prefață de David Prodan; pe Teofil Bugnariu, autor al unei biobibliografii Coșbuc, sau pe „cei trei muschetari”, cum îi numește autoarea pe redactorii Dicționarului scriitorilor români, respectiv Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu. Nu trebuie uitat că atunci când a proiectat editarea unui Dicționar de 111 scriitori, tot clujenilor li s-a adresat, convins că aceștia vor face o muncă de calitate și livrată la timp. Acesta a apărut în 1978 sub titlul Scriitori români, numărându-se printre primele dicționare restitutive din acel moment. M-am numărat printre colaboratori, așa că am avut șansa de a-l cunoaște de aproape și de a întreține cu el o corespondență „haioasă”, dusă din păcate, în anii din urmă, doar prin mesaje computerizate. Nici la nouăzeci de ani nu își pierduse hazul, sarcasmul și picanteria comunicării, rămânând până la capăt un persiflant cuceritor. Prietenia cu el s-a accentuat în anii întâlnirilor memorabile de la „Zilele Rebreanu” de la Aiud sau de la Năsăud-Bistrița, iar contribuțiile mele documentare cu privire la marele romancier pot fi urmărite în notele care însoțesc integral Rebreanu. Am și scris adeseori despre Sertarul lui miraculos, cu invidia sinceră a confratelui care ar fi dorit să fie el autorul atâtor spectaculoase descoperiri. Datoriră tenacității, meticulozității și devoțiunii lui exemplare, avem astăzi un Rebreanu integral și ferit de colportări minimalizatoare.
Marea mulțime a scriitorilor care i s-au adresat în scris vizează desigur diferite colaborări la editura sa. Vin la rând cei care au scris sau s-au ocupat de Rebreanu, întrucât el nu ezita să-i contacteze spre a beneficia de noile informații pentru munca sa la propriile lucrări privitoare la Rebreanu, domeniu în care a rămas, de asemenea, inegalabil. Această muncă titanică i-a fost recunoscută la modul laudativ de toți cei care i-au scris ca să-l felicite și să-l încurajeze, iar aprecierile lor pot fi regăsite pe aproape fiecare pagină a epistolarului. Căci editorul era dublat de un om cu spirit cavaleresc, cu umor și cu plăcerea cozeriei literare, pe care le împărtășea cu multă franchețe cu toți acești prieteni, emuli și admiratori, care i s-au adresat și au primit răspunsuri cu o desăvârșită culanță, promptitudine și spirit gospodăresc, întrucât el era un adept convins al „artei conversației”, pe care a slujit-o cu ardoare și devotament. Dispunea apoi de o anumită platoșă de invulnerabilitate, care venea din slujirea devotată a adevărului și care îl apăra de intruziunea oficialităților obtuze și rebarbative. Prin prestigiul muncii sale, a trecutului său de stânga din tinerețe (vezi epistolierul cu Paul Cornea sau cu Șerban Zoner, cu care a fost coleg), Gheran e un pion de neclintit în sectorul său și toate încercările de a-i macula imaginea (printre detractori găsindu-se Z. Ornea, Mircea Coloșenco, Nicolae Scurtu sau Pavel Țugui) s-au lovit de zidul unei civilități de mare forță și al unei urbanități desăvârșite, gata să servească cultura națională și pe marii ei reprezentanți, în ciuda „indicățiilor” retardate și a impedimentelor de tot felul. Exemplul său e al unui duelist imbatabil, unul care a rămas pentru totdeauna în conștiința colaboratorilor și a celor care l-au cunoscut. Munca sa devotată pentru reintroducerea clasicilor în circuitul național a fost salutară și fără egal în perioada socialistă, când mesajul său luminos s-a auzit până departe, în colțurile cele mai îndepărtate ale țării, acolo unde se afla câte un modest cărturar, ca Nae Antonescu, de exemplu. De aceea, nu a fost numai respectat, ci și iubit, venerat. Datorită muncii lui pline de cutezanță, muncă colosală, de peste șaizeci de ani de slujire editorială, numeroșii săi corespondenți îi recunosc meritele. Dintre ei, douăzeci și unu se află incluși în primul volum, iar opt în cel de al doilea. Din primul volum rețin atenția scrisorile de apreciere ale lui Ion Vlad sau ale lui Vlad Mușatescu, dar mai ales schimbul epistolar îndelung cu cei trei redactori ai Dicționarului Scriitorilor Români de la Cluj (Zaciu, Papahagi, Sasu), a căror odisee o găsim reprodusă în totalitatea ei.
În primul volum e de remarcat schimbul epistolar cu năsăudeanul Clemente Plăianu, cel care a reușit să configureze arborele genealogic al familiei lui Liviu Rebreanu, atât de important pentru rebreanologul Gheran atunci când a scris cartea despre Tânărul Rebreanu. Să nu uităm că tot la Cluj a locuit și a lucrat cel mai mic dintre frații Rebreanu, Tiberiu, care a anunțat de mai multe ori public o carte de mare interes, Geneza „Pădurii spânzuraților”, trecută în planul de lucru al Secției de istorie literară a Institutului „Sextil Pușcariu” (unde a fost coleg cu mine și cu Aurel Sasu, acesta din urmă intervenind de mai multe ori pe lângă Gheran pentru a-l lua în seamă, așa cum se poate vedea din scrisorile lui din primul volum), dar, din păcate, insul era total depășit pentru ambițiile pe care le nutrea, el neavând nici formația filologică necesară, ci Dreptul, iar, în interbelic, nu a depășit nivelul unui ziarist de duzină. Acum, avea aerul decrepit al „rudei sărace”, în numele căreia și al surorilor de la Aiud a declanșat un proces cu Fanny Rebreanu, sortit de la bun început eșecului. Ne-a anunțat că va susține la Cluj un ciclu de conferințe cu mărturii inedite despre Liviu, anunțat în urbe cu surle și trâmbițe, dar, după deschiderea serialului, patronat de prof. I. Pervain, atât prezentatorul, cât și publicul au realizat că e o sarcină care îl depășea și l-au părăsit intempestiv. Nici încercarea de a ieși editorial în lume cu Geneza „Pădurii spânzuraților”, înscrisă ca temă de plan în cadrul Secției de istorie literară clujeană, nu s-a finalizat, astfel că aceasta a rămas moștenire fiului său Ilderim, care a inclus-o într-un fel de hagiografie familiară, semnată de el, fără a fi stârnit ecoul dorit. Singurul ecou favorabil al prezenței sale la Secția de istorie literară a fost acela că mai tinerii lui colegi Popa, Sasu și Tașcu au luat pe cont propriu cercetările sale rebreniene, fiecare dintre ei semnând fel de fel de contribuții, „morbul Rebreanu”, odată inoculat, a dus la reacții pozitive din partea noastră.
Personal, am citit cu creionul în mână articolele din ziarul Ordinea!, prima gazetă bucureșteană la care a colaborat, și pe cele din ziarul Lumina, al lui C. Stere, din timpul războiului, la care a ținut cronica dramatică, în timp ce Sasu, mai curajos, a dat la tipar cărțulia Liviu Rebreanu. Sărbătoarea operei, iar Tașcu a făcut demonstrații însoțite de grafice despre circularitatea romanelor studiate.
Realitatea e că maestrul Gheran își făcuse prieteni și admiratori devotați la Cluj, de unde și secțiunea plastică a volumului I, numită de editoare Prieteni, rude și paparude, în timp ce Corespondența ca un seismograf numește o altă secțiune a corespondenței, unde scrisorile beneficiază de o reproducere integrală. Autoarea are ideea salutară de a mai introduce printre piesele din Seismograf și unele secțiuni de respiro, în care destinatarul corespondenței dă unele deslușiri, face mărturisiri în texte care n-au ajuns în presă și oferă chiar pagini de proză inedită din romanele și schițele sale de moravuri (Culinare și nu numai). Alături de ele stau la loc de cinste unele Confesiuni, Fâșii biografice, Ars poetica sau revelatorii completări cu iz prozastic, precum Ferește-mă, Doamne, de mai rău! Toate acestea fac joncțiunea cu autenticul stil Gheran, care poate fi descoperit în proza sau în evocările sale închinate lui Rebreanu. Maestrul este, ca și în alte pagini, doveditor de o memorie infailibilă, de un umor voluptuos și debordant. De unde insistența lui Vlad Mușatescu să se dedice neapărat prozei, deoarece „nu-mi iese din cap că-n tine stă pitit un romancier. Și-ncă mare. Cu umor sictiricesc, personaje insolite, fapte de basm. Cred în tine”. În aceeași măsură abundă în corespondență aprecierile nenumărate și cât se poate de motivate privitoare la volumele din scrierile lui Rebreanu sau dedicate de el diferitelor aspecte ale operei. Ele vin să încununeze o muncă enormă, a unui spirit devotat și a unui extraordinar de dotat cercetător și om de meserie. Paginile volumelor viitoare o vor dovedi.
Mircea POPA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (261), februarie 2025