Cunoașterea scrisului istoric și deci a trecutului dinastic din Țara Românească între anii 1579 și 1580, așadar spre sfârșitul secolului al XVI-lea, o aduc două izvoare narative importante din acei ani: scrisoarea în italiană trimisă în 1579 de pretendentul la domnie Petru Dumitru regelui Franței Henric al III-lea de Valois și, respectiv, solia aceluiași prin intermediul contelui François de Saint-Bonnet la regina Angliei, Elisabeta I (1558-1603), de la începutul anului 1580, aceasta din urmă în limba engleză (Nicolae Iorga, „Rătăcirile în Apus ale unui pretendent român, Ioan Bogdan, în secolul al XVI-lea”, în AARMSI, seria III, tom VIII, 1928, p. 294: „expunerea de solie, nedatată, a altui Frances, Bonnet, care expunere – mă grăbesc a o spune – poate fi ușor așezată la un termin cronologic fiindcă vorbește ca de un fapt recent de uciderea Marelui-Vizir Mohammed Socoli, care s-a întâmplat la 11 octombre 1579; cum se citează o dată de ianuar după aceasta, avem a face cu o petiție din 1580 la început”). Cel care inițiază corespondența este un pretendent din familia Basarabilor, fiul domnitorului Pătrașcu cel Bun (martie 1554 – 24 decembrie 1557), viitor domnitor cunoscut ca Petru Cercel (29 august 1583 – 16 aprilie 1585). Ambele texte au fost, probabil, scrise de apropiați ai pretendentului: primul, de unul dintre italienii care ulterior urmau să se regăsească în suita sa domnească: poate Franco Sivori, poate un altul. La prima lui sosire în Italia, Petru nu putea cunoaște suficient de bine italiana pentru a scrie el însuși o epistolă adresată monarhului francez cu respectarea formulelor de politețe și de deferență față de maiestatea regală. La fel și în cazul soliei lui Saint-Bonnet, expunerea în engleză a acestuia în numele pretendentului român i se datorează, cu siguranță, diplomatului trimis în misiune, prin sprijinul nemijlocit acordat de suveranul francez. Dar ambele texte conțin lucruri pe care nici italianul, nici francezul nu le puteau cunoaște direct, prin investigații proprii, decât preluând cu fidelitate instrucțiunile prințului roman nevorbitor – deocamdată – de italiană, franceză ori engleză. Referirile detaliate la trecutul dinastic al Țării Românești și la viața pretendentului însuși nu puteau veni din altă parte decât de la acesta. Chiar și detaliile despre trecutul mai apropiat al Imperiului Otoman, despre personalități recente – sultani și viziri, inși care au dictat politica Semilunii în deceniul anterior (anii 1570-1580), cu trimiteri exacte la acte și motivații ale deciziilor luate, au provenit, cu siguranță, din aceeași sursă directă, nemijlocită: Petru Dumitru însuși. Din acest motiv, ceea ce aduc în prim-plan scrisoarea către regele Franței și discursul trimisului francez la curtea reginei Angliei prezintă conținuturi de mare interes, căci reflectă, de fapt, însemnările prin care prințul roman însuși și-a pregătit intrarea la curtea Franței, respectiv – odată dobândit sprijinul curții din Hexagon – ieșirea la scenă deschisă a vorbitorului său. Că instrucțiunile date redactorului italian al epistolei către regele francez le-a așternut el însuși pe pergament ori le-a dictat (Nicolae Iorga vorbește despre „informația procurată verbal de Petru lui St. Bonnet” – Ibidem, p. 298) rămâne un detaliu secundar. Este însă de crezut că informații atât de amănunțite despre Țara Românească, despre trecutul, statutul și politica ei în cadrul turcocrației nu puteau fi scrise de secretarul italian și nici transmise de solul francez fără o consemnare prealabilă a tuturor acelor chestiuni de către Petru însuși. Atrage în acest sens atenția o formulare neechivocă din text: „cum se vede din istorii”; ceea ce arată nu că scribul, respectiv solul străin, ar fi cunoscut istoriile Țării Românești, ci că la cunoștința fiului lui Pătrașcu Vodă cel Bun ajunseseră nu o singură scriere istorică despre trecut, ci cel puțin două; probabil însă chiar mai multe. Nu era vorba, desigur, de o simplă parcurgere pasageră a acelor izvoare netransmise până la noi, ci de o cunoaștere în profunzime, de o familiaritate temeinică cu ele. De altfel, prințul român avea o excelentă educație în materie de scris, după cum urma să se vădească peste câțiva ani, când apăreau mărturii clare despre asta. El scria și citea nu doar în slavonă, pe urma stagiilor sale repetate în Italia – întâi la Genova, pentru câteva luni, în 1576; apoi la Roma, opt luni, în 1577-1578; a trecut prin Torino pe la 18 februarie, apoi pe la Ferrara, ajungând în 3 martie la Veneția, unde a rămas până la sfârșitul lunii –, și în italiană, deci folosind alfabetul latin. După cum menționa sfetnicul său apropiat din timpul guvernării, italianul Franco Sivori, într-o zi fatidică a anului 1585 a trebuit să îl trezească el însuși spre a-i aduce vești îngrijorătoare despre mazilirea din domnie, fiindcă „dormea încă, deoarece scrisese toată noaptea” (Călători străini despre țările române, III, Editura Științifică, București, 1970, p. 33). Ceea ce așternuse pe hârtie erau, cel mai probabil, scrisori, rapoarte și instrucțiuni pentru a face față situației de criză subit conturate și în realitatea căreia nu prea îi venea să creadă. La data aceea este însă foarte probabil că știa deja bine și franceza, în care îi dăduse, cu cinci ani înainte, informațiile necesare pentru pregătirea soliei sale în Anglia domnului de Saint-Bonnet, după circa un an de ședere în capitala franceză (a stat la Paris din ianuarie 1579, vreme de șaptesprezece luni, până în 6 februarie 1581). Așadar, Petru Cercel scria în mod curent, el însuși, neavând nevoie de un diac.
Insistând o clipă asupra revelației că în anii 1570-1580 circulau în mediile boierești și, în orice caz, se găseau la dispoziția unui descendent domnesc exilat în Orient, departe de casă, mai multe scrieri despre trecutul țării – analele de la curte, dar și cel puțin o cronică partizană, reprezentând punctul de vedere al ramurii dinastice căreia îi aparținea – aceasta este, pentru istoria istoriografiei din Țara Românească, o știre de cea mai mare importanță. Nu este deloc exclus ca prin mâna tânărului instruit de apropiați să își cunoască și să își revendice drepturile să fi trecut și versiuni cronistice scrise din perspectiva partidei adverse. Asemenea elaborări erau prin excelență instrumente politice și diplomatice prețioase și mărturiile rămase prin epistola către Henric al III-lea de Valois și prin intermediul soliei lui Saint-Bonnet la Elisabeta I a Angliei dovedesc, chiar dacă numai implicit și în treacăt, că ele erau folosite către sfârșitul secolului al XVI-lea și că aveau și o funcție educativă, făcând parte din instrucția pe care o primea ori și-o făurea prin inițiative proprii urmașul unui domnitor.
Nu este totuși sigur că Petru Dumitru a parcurs asemenea scrieri istorice în depărtările exilului său oriental. Se știe că, pornind din Alep și trecând prin Damasc, ajungând apoi în Istanbul, pretendentul muntean a luat calea Țării Românești spre a-i contacta pe boierii rămași fideli tatălui său.
Cum însă aceștia fuseseră în bună parte exterminați de Alexandru II Mircea încă din 1568 …, complotul pus la cale cu cei rămași a dat greș și aceștia, la rândul lor, au fost executați în octombrie 1570. La 24 a lunii un trimis al lui Alexandru II Mircea prezenta în divanul împărătesc de la Poartă capetele a șaptesprezece boieri și rebeli, însoțite de o scrisoare de justificare care arată că a executat pe partizanii lui „Petru voievod”, venit în Țara Românească însoțit de unii membri ai grupării Mirceștilor, atrăgând cinci sute de oameni, pe care domnul în scaun i-a nimicit (Constantin Rezachevici, Cronologia domnilor din Țara Românească și Moldova. A. 1324-1881, I, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 283).
Faptele respective s-au desfășurat în toamna anului 1570, anterior lunii octombrie 1570. După aceea, Petru părăsise în grabă Țara Românească, refugiindu-se, de teama represaliilor domnitorului Alexandru II Mircea, la Brașov, în Transilvania, unde a rămas de la finalul anului 1570 până în 1571, păstrând legături secrete cu unii boieri munteni (Ibidem). În aceste împrejurări este deci foarte posibil ca instrucția sa amănunțită în chestiunile dinastice și în istoria țării sale, mai ales în ce privea raporturile acesteia cu turcii, să fi fost rezultatul unei informări la fața locului. Petru Dumitru își va fi procurat, poate, abia acum, de la boierii care îi erau partizani, copii după cronicile circulante. Pare să rezulte că unele dintre ele își duceau relatarea până în anii 1180 (dacă vor fi fost interne), iar altele relatau deja legenda despre Radu Negru și întemeierea Țării Românești de către acesta.
Educația lui Petru Cercel
În legătură cu educația primită de fiul de domnitor se pot deduce lucruri importante din ceea ce apropiații lui occidentali scriu peste câțiva ani, chiar în timpul domniei sale. În 22 decembrie 1583, Francesco Vincenti, unul dintre însoțitorii săi italieni, răspundea întrebărilor ambasadorului francez la Poartă, domnul Germigny de Germolles, într-o scrisoare trimisă din București către acesta.
Excelența sa este sănătoasă și voioasă și foarte atentă și zeloasă pentru cultul divin. Face bună dreptate, nu stă niciodată în inacțiune, își împarte timpul cu sârguincioasă măsură, păstrează un stil, o ordine demnă de el, își cârmuiește și conduce statul cu atâta socotință și modestie, încât se miră oricine. Nu cedează nici la frig, nici la căldură, nici la foame, nici la sete, nici la orice alt neajuns, ci ține divan în fiece zi în mod obișnuit până la amiază și adeseori și după aceea, ascultând cu bunătate și pe săraci întocmai ca pe bogați (Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, ed. de Dan Zamfirescu și Ileana Mihăilă, Academia Română & Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2020, p. 250: Cap. IX. „Cuvânt pentru judecată, care au învățat Io<an> Neagoe Voevod pre fie-său Theodosie și pre alți Domni, pre toți. Cum și în ce chip vor judeca”), însă iubește și ocrotește mult sărăcimea și nu îngăduie să i se facă vreo împovărare sau orice fel de împilare (Călători străini despre țările române, III, ed.cit., p. 73-74).
Ovidiu PECICAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (261), februarie 2025