De câte ori am de explicat ceva, de răspuns la vreo chestiune arzătoare, mă întorc la etimologii și refac povestea vorbei. Iată aici câteva exemple.
Etimologic, a zice înseamnă a arăta cu degetul, adică a indica, a informa, a comanda. Când „arăţi” un lucru cu numele lui, îl izolezi de celelalte, îl faci să fie. Îl mobilezi cu înţelesuri și subînţelesuri. Orice nume are „cazier” gramatical și existenţial deopotrivă. El poate depune mărturie atât despre istoria limbii din care face parte, cât și despre istoria vorbitorilor acelei limbi. Își are, apoi, propria sa istorie și generozitatea sa. El intră în și se supune limbajului, ca ipostază socială, codifi cată, a limbii, asupra căreia se poate interveni doar subteran, comunitar, în timp; dar și vorbirii, ca act individual de voinţă și inteligenţă. Orice cuvânt poate fi privit de două ori – o dată în suprafaţa sa actuală, în relaţie rapidă cu prezentul; a doua oară, în adâncul său etimologic, de unde răspunde altfel despre sensul lumii.
Pentru Thomas de Koninck, etimologia cuvântului cultură scoate în evidenţă cel puţin alte trei noţiuni capitale: cea a locului în care ne mișcăm de obicei, pe care îl locuim; cea de îngrijire, formare, preocupare, veghere a ceva, și cea de cult, de respect, de consideraţie.
Lucrul românesc vine de la „a lucra”. El nu e lipsit de viaţă. O are încorporată, ţine de fi re și de firesc. Fiinţele au viaţa lor, lucrurile – una derivată, împrumutată. Orice lucru e învestit printr-o lucrare oricât de îndepărtată în timp. „Lucru” e postverbal al lui „a lucra”. Verbul românesc derivă din latinescul lucubrare – „a lucra seara”, „a veghea”. Să fie o lucrare de plăcere, venind dintr-un imbold liber, adânc, de a face și numi? Lucrarea se întâmplă sub regim nocturn, feminin? Nu neapărat. Ziua e și ea femeie. Dar ea robotește – silită de rosturi cumva străine, exterioare. Lucrul adevărat se naște din lucrarea singuratică. În afara lumii. Sub paza nopţilor lui Creangă, „fără sfinţi” – libere și tainice.
Îmi plac digresiunile, toate parantezele deschise în textul compact al celuilalt. Etimologic, digresiunea e plecare, părăsire, despărţire, deviere de la drumul mare, al tuturor, încălcare a unei datorii; toate constrângerile ivite când citești o carte cu creionul în mână se vindecă prin digresiuni. Nimic mai încântător decât visarea lăturalnică, ispitirea unei cărărui personale în răspăr faţă de unicalea textului celuilalt.
Scriitorul e chemat la adunări de oameni. Locuri în care cuvântul e la el acasă etimologic – conventus însemna chiar „adunare de oameni”, zice Eminescu.
Cum poate fi, la drept vorbind, discret un poet?! La origine, discretus e participiul lui discern și înseamnă a distinge, a scoate în evidenţă, a deosebi lucrurile unele de altele. Asta face poetul, fără nicio îndoială. Cerne și dis-cerne. Aici aș face o altă paranteză etimologică și aș observa, în treacăt, că a cerne, a separa, cu dis- în faţă, înseamnă a separa cu asupra de măsură, întărind separarea, diferenţa –, lucru nicidecum chemat să te ascundă „discret” în mulţime. Îmi vine în minte amănuntul că aceeași particulă „dis” (dys) marchează, în greacă, slăbirea, dificultatea, puţinătatea…
La Andrei Cornea, citesc cu încântare etimologii uitate și privesc altfel lumea din jur: „Câţi mai știu azi că preot înseamnă «bătrân», că episcop înseamnă în grecește «supraveghetor», că diacon – «slujbaș», sau că diavol înseamnă literal «calomniator» (diabolos)? Sacralizarea este, așadar, opacizare…[…] puţin mister făcea bine, iar mult – era chiar necesar pentru asigurarea dominării și a perpetuării puterii”. Cei săraci cu duhul nu sunt proștii, ci cei care cerșesc adevăr, cunoaștere!
Etimologia îi dă și ea dreptate Laurei Pavel: dacă surdus înseamnă „neînsufleţit, neînduplecat, necunoscut, nevăzut, ascuns, întunecat, nesupus”, absurdus înseamnă „neplăcut auzului” (Ionesco cerea insistent un efort înspre muzicalitate și adâncă armonie), „nepotrivit și prost”, ieșit fără talent din întunecatul surdus, fără înclinaţie și fără ţintă. Literatura lui Ionesco este absurd doar dacă se ţine seama de dubla mișcare a particulei „ab”, care numește și conformul, și contrariul. E o literature prefăcându-se că se mulează pe „întunecat” pentru a-i contura opusul, „lumina”, și ea ivită din acceptarea destinalului cu tragică luciditate, adică, în cele din urmă, cu seninătate. Grecescul paralogos (și atopos, cu sens asemănător) are și el o faţă dublă: e alături de raţiune/cuvânt, dar și în ciuda lor. Fără loc anume, gata să-și întemeieze pe cont propriu unul din petice, din frânturi de înţelesuri, din „fărâme”…
Patrimoniul (cultural) îl definesc ca în dicţionare: „bunuri spirituale care aparţin întregului popor (fiind transmise de la strămoși); moștenire culturală; p. ext. bunuri spirituale, culturale etc. care aparţin omenirii întregi”. Prefer însă formularea Larousse-ului: „bunuri moștenite de la mamă și de la tată”, chiar dacă numele îl pomenește, tradiţional, doar pe tată, iar matrimonial s-a restrâns la ideea de căsătorie și de „ţinere a casei”. E limpede că termenul derivă de la pater. Moniul din denumire – nu mă interesează aici cât de adevărată e o asemenea etimologie – îl leg de moneo/monere, care înseamnă multe lucruri extraordinare: a face să-și amintească, a sfătui, a învăţa, a sprijini și a îndemna, dar și a pedepsi (vezi monitorizarea!) dacă cel căruia mama și tatăl i-au lăsat o avere pe care nu știe s-o gospodărească. Această valoare dublă, de suport și pedeapsă, cade mănușă pe varianta culturală a patrimoniului: „părinţii” îţi lasă bunuri și averi de care să-ţi amintești („Dacă îţi amintești cine ai fost înseamnă că ești cineva” credea Augustin), dar presupun și că vei fi bun conducător de moștenire culturală.
Durarea se face prin durere. Ea înseamnă, în etimologie latină, a se întări, a răbda, a dăinui, a fi dur, crud. Dar mai înseamnă, în limba română, și a construi, a clădi, a crea, așadar. Vocaţia creatoare a durerii conferă omului calităţi cvasi-divine minimalizând moartea ca semnalment specific: „Ar fi fost Dumnezeu însuși, dacă – dacă nu murea” (Memento mori).
Poezia e consacrată într-un sens ramificat, multiplu. Etimologic, sacrul se referă și la ceea ce este „făgăduit zeilor”. Poezia nu se înscrie neapărat acestui spaţiu, ci îl deturnează, își ia asupră-și o sarcină aparţinând tradiţional altcuiva. Tot așa, lumea consacrată nu e „spaţiul în care e prezent sacrul”, ci acela în care sacrul e invocat, fantasmat, provocat; lumea profană, dimpotrivă, e aceea în care sacrul e ignorat ca o valenţă inuzitată. Sunt două lumi reunibile prin fantasmă. Ritul iniţiatic nu se îndeplinește înspre zei, ci alături de ei, într-o îndrăzneaţă vecinătate favorizată de consubstanţialitatea poeziei și a sacrului – sunt ambele locuitoare ale „lumii închipuirii”.
Făt Frumos găsește locul Tinereţii, nu timpul, fiindcă vremea e uitată, oricât de provizoriu și de amăgitor. Iar locul e o înscenare, o copie fără sânge (fără temporalitate conștientă) a lumii de unde a plecat. Prinţul n-a știut, n-a putut să viseze sufi cient de departe, fără să știe că nu poţi pleca niciodată destul de departe. Paradisul său e copleșit de plăceri lumești. Un fel de chef fără cap – fericitul e ipostaza cea mai de jos a umanităţii, e nepăsarea însăși. Zânele îl privesc cu milă fiindcă îi recunosc lașitatea și știu cât de limitate îi sunt visurile. Interesantă apropierea de Râul nepăsării al lui Platon, mai ales dacă readucem în minte etimologia. Latinescul pensare, „a gândi”, a dat în românește păsarea cu perechea ei, nepăsarea. Negândirea. Făt Frumos e un nepăsător. Experienţa sa paradiziacă e coborâre, degradare. Cădere din ipostaza de fiinţă gânditoare, căreia îi pasă și plânge. În Valea Plângerii, a păsării, prinţul, gândind, află că singurul loc al Tinereţii sale este cel lăsat în urmă. În tărâmul Tinereții fără bătrânețe, el nu e tânăr, ci cosmetizat, sulemenit de uitare. Amăgit. Deși în text îmbătrânirea pare bruscă și rapidă, el a îmbătrânit tot timpul, în uitare fiind, păgubindu-se de acumularea de amintiri, de trecutul în stare să asigure un viitor.
Irina PETRAȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (261), februarie 2025