Unul dintre scriitorii de azi, îndrăgostit de proza scurtă, Alexandru Jurcan se numără printre umoriști sau printre moraliști, în fond e cam același lucru. E observatorul cinic al lumii de azi, pe care o surprinde cu un soi de bonhomie acidulată, în schițe ce nu depășesc dimensiunile unei pagini de carte, dar concentrarea narativă are darul de a diagnostica strict caractere și metehne, fixându-le ca într-o panoplie de insectar. Așa arată volumul recent, intitulat Tensiuni timide aproape erotice (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2024).
Schița, specie preferată în general de scriitorii satirici, are meritul de a nu necesita investigații analitice ample în biografiile eroilor, ale personajelor fixate în crochiuri spontane, caricaturale de obicei, ochiul prozatorului fiind focusat doar pe un moment, relevant, e drept, al comportamenului existențial al acestora, într-o situație anume. Notația practicată de Alexandru Jurcan e simplă, el nepreferând a-și colora stilul printr-un limbaj epatant. Abordarea subiectelor este, în general, abruptă ca într-o relatare adresată grăbit unui interlocutor. „După mulți ani de muncă pe brânci – începe schița Casa aproapelui tău – am reușit să cumpăr o casă la capătul orașului. Și eu, și nevastă-mea ne săturaserăm de viața la bloc, cu harababură și picamere nocturne”. Iată, sugestiv, cadrul și atmosfera în care se anunță a se consuma un moment de viață. Numai că, mutat într-o casă cu grădină, eroul schiței are parte de altă metodă de stresare. Vecinul Tody are obiceiul de a se urina prin gard în spațiul său, cu un soi de plăcere sadică: „Așadar, în fiecare dimineață, la ora șapte și zece, jetul apărea, ca un salut matinal. Mă scotea din sărite…”. O astfel de anecdotică este, fără îndoială, teribilistă, dar nu face decât să puncteze cu sarcasm condiția traiului într-un mediu contemporan pervertit la degradare morală/etică etc. a unor indivizi (oameni!) ce populează arealul contemporan. Nu alta este atitudinea personajului din Restaurant cu tata, care rămâne insensibil la moartea mamei pentru că tocmai pleacă în vacanță în Japonia și nu are bani pentru înmormântare.
Factologia schițelor lui Alexandru Jurcan este aparent minoră, selectată din cotidianul cel mai meschin al vieții. Dar este o radiografie a autenticului, descrierea sumară a faptelor, a atitudinilor e atent moralizatoare, conturând un tablou pe cât de ridicol, pe atât de grotesc cinică – „Viața era frumoasă – comentează viața lipsită de sens a eroului din Urmuz, 2024 – de aceea, el s-a sinucis chiar acolo, la picioarele fetei care, deodată, a înghițit pistolul și l-a târât pe proaspătul fericit spre mapele verzi ale râului încrâncenat”. Jocul cu absurdul nu face decât să accentueze cinismul atitudinii sancționare a prozatorului. Așa, dorința de a ieși din banal („mi s-a declanșat dorința de a ieși din banal”) a celui care, band cafeaua „la o pensiune discretă”, își repetă viața „pe repede înapoi, că înainte… n-am cum”, o viață în totul meschină (Seara de Crăciun a lui Gheorghe Râșcu), care e aproape aceeași cu a Ginei Năstase din Caragiale, 2024, participantă la greva profesorilor ce-și revendică drepturi salariale mai mari, ca și ale tuturor personajelor lui Alexandru Jurcan. Trimiterea subtilă la Kafka, la Caragiale et Co reprezintă, de fapt, dorința prozatorului de a se ști într-o companie selectă a scriitorilor satirici de notorietate. Cum și este. Dar l-aș alătura, mai degrabă, lui Băieșu sau lui Mazilu care surprind, în linii caricaturale, cam aceeași lume meschină și debusolată. Alexandru Jurcan scrie o proză ironică, cu un umor blajin, dar cinic și descalificant, fără a ezita să discrediteze astfel moralitatea lumii în care trăiește și pe care o fixează în insectarul său, în care se regăsesc prinse cu acul de gămălie al colecționarului toate metehnele ce caracterizează banalitatea acesteia.
Constantin CUBLEȘAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (260), ianuarie 2025