Publicarea volumului Prin poezie spre noi înșine. Dialoguri la Editura Eikon reprezintă pentru poeta Elena Liliana Popescu, în contextul întregii sale creații, un prilej de accedere în laboratorul propriei arte poetice. Desigur, dialogurile sunt o specie a interviului, dar, spre deosebire de această formă a jurnalisticii, ele păstrează problematizant altitudinea spirituală a interlocutorului și o mențin într-un orizont de cultură care se raportează la perenitatea creației și nu la imediatul cotidian. De aceea, cred, aceste dialoguri se înscriu în ceea ce s-ar putea numi ontologia poetică a autoarei. Despre metaforă nu se poate vorbi decât în metaforă, spunea Paul Ricoeur. Opiniile scriitoarei vin dintr-o etapă a clasicizării actului poetic și nu e dificil de înțeles de ce forma adoptată este cea a lirismului pansiv. Cât privește caracterul imnic, această facultate apoteotică este dată celor care privesc condiția umană de la înălțimea ultimă din care se pot vedea (mai ales) cerurile creației. Prin urmare, poeziei i se conferă o dimensiune transcendentală și introspectivă: „Fiecare dintre noi este un mesager a ceea ce am putea numi înlăuntrul nostru”, afirmă poeta. Căutarea sinelui s-ar raporta la câteva modele poetice, după cum lasă de înțeles interlocutorul – Mihai Eminescu și Jalal ad-Din Muhammad Rumi, punctul comun al termenilor de comparație fiind reflexivitatea, pe care eu aș raporta-o la Scrisoarea I, pentru că Elena Liliana Popescu este o poetă a cosmogoniilor primare, o poetă vedică. Actul poetic nu este înțeles ca o gratuitate în sine, pentru că adresabilitatea vizează un act de cunoaștere interioară: „Mă adresez celui care scrie, celui care citește, celui care este înăuntrul fiecăruia”. Trăirea spectacolului lumii este un act de participare la misterele universale, o cunoaștere iubitoare a misterelor, o neîncetată descoperire a valorilor eterne pe care poeta le proclamă din perspectiva omului superior, ce are ca ideal imperativul nosce te ipsum: „În spectacolul lumii fenomenale, Tu, El, Eu etc. Au roluri și semnificații distincte, care te pot ajuta să înțelegi mai bine ceea ce ai de făcut aici, pe Pământ. Tot ce se află aici poate fi considerat o reflectare sau un ecou a ceea ce este”.
Văzut demiurgic, poetul nu este surprins în turnul de fildeș al metaforei, ci în orizontul larg al transformărilor sociogonice decorsetate de modelul restrictiv schopenhauerian: „Natura intrinsecă a geniului se poate afirma că este divină, în sens clasic, dacă se acceptă ideea că ființe supranaturale influențează persoanele prin care se manifestă geniul. Un geniu, în înțelesul obișnuit, excelează printr-o minte puternică, creatoare, care se manifestă în lume în mod excepțional, prin persoane care contribuie prin opera lor, științifică, literară, artistică, socială, educațională etc. la mari transformări în societatea umană”. Prin urmare, poezia devine prin căutarea adevărului despre sine un act revelator, iar poetului i se conferă statutul profetic al unui inițiator în tărâmul de dincolo de gânduri, în locul unde mai presus de cuvinte, spre a le revela insuficiența, domnește tăcerea cuprinzătoare a gândurilor: tăcerea nu poate fi exprimată prin cuvinte, cu toate că „toate cuvintele lumii nu fac altceva decât să încerce să descrie tăcerea”.
Tentativa de apropiere de percepția poetică este transgresată în extrasenzorial, într-o zonă a metafizicului pentru a exprima universalitatea creației în esența ei: „Poezia scrisă de un autor reflectă nivelul de percepție al acestuia asupra lumii văzute prin ochii minții sale, reflectă nivelul de sensibilitate al autorului, nivelul său de înțelegere a lumii în care se manifestă. Dar Poezia, în esența ei, exprimă adevărul”. Iluzia, trăită plenar, devine singura realitate care permite „a vedea ceea ce este dincolo de ceea ce se poate vedea”. Calea spre adevăr se face prin Poezie: „Iluzia poate fi uneori ușor de îndepărtat, dar poate fi și mult mai subtilă și constatăm că poate avea numeroase straturi; pe măsură ce experiența noastră crește și îndepărtăm un astfel de strat, rămân în continuare multe alte straturi de îndepărtat. Și astfel, voința și hotărârea, pe măsură ce cunoașterea noastră se adâncește, ne însoțesc în drumul nostru de a descoperi ceea ce Iluzia, în multiplele sale înfățișări și straturi, acoperă”.
Frumusețea imnică din poezia reflexivității Elenei Liliana Popescu vine din cuprinderea misterului perpetuu și din tensiunea interogativă care nu lămurește rațional, ci implică trăirea prin interogație de largă perspectivă fenomenală, care răstoarnă reperele constante ale raportării la existență: „Dacă s-ar putea vreodată / să auzi neauzitul, / să priveşti în nevăzut / şi să afli neştiutul, /ar urma iar începutul?”. Viziunea este barbiană (din Oul dogmatic): „Dacă s-ar putea realiza ceea ce în mod obișnuit pare imposibil, ar însemna că s-a realizat transcenderea a ceea ce este limitat de spațiu și timp și aceasta s-ar putea interpreta ca declanșarea unui nou început. Utilizând noțiunile început și sfârșit – care au sens doar într-o lume iluzorie, constrânsă de spațiu și timp – putem spune că această transcendere poate fi interpretată ca sfârșitul acestei lumi iluzorii (sau al ignoranței, cea care ne împiedică să vedem realitatea) sau ca ruperea ultimului văl al iluziei, care ar coincide cu un (nou) început”.
Formula poetică prin care se dă concretețe inexprimabilului este ermetismul, modalitate de a sugera estetic starea supremă de grație: „Paradisul este o denumire a Armoniei, a Fericirii, pe care nu o putem descrie în cuvinte, fiind o stare indescriptibilă”. Metoda de cunoaștere poetică, în construcția ermetică, pare să o apropie, prin trăirea misterului, de strategia gnoseologică blagiană, ceea ce denotă, în cazul Elenei Liliana Popescu, nu numai har, ci și o profundă experiență intelectuală bine asimilată.
Cartea de dialoguri Prin poezie spre noi înșine este fascinantă prin problematica estetică și filosofică, prin calitatea de a închega un crez poetic fundamentat pe o cultură solidă și rafinată. Interviurile care însoțesc textele poetice au menirea de a întregi profilul spiritual al uneia dintre marile poete contemporane. Cu siguranță, apariția Dialogurilor reprezintă un eveniment cultural care dă literaturii noastre contemporane o carte cu greutate în contextul artelor poetice.
Valentin Emil MUȘAT
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (260), ianuarie 2025