Din lapidarul text de pe coperta a IV-a a volumului de poezie Serpentine (Editura Hoffman, România, 2022), cititorii statornici iubitori de poezie, precum şi posibilii exegeţi sunt informaţi că Mariana Stratulat, poet şi publicist, s-a născut în Coştei, Banatul Sârbesc. Şi-a desăvârşit studiile generale, liceale şi tehnice în Vârşet şi Belgrad. Debutează în anul 2002 cu cartea de poeme Doar copii la Editura Libertatea din Panciova. În octombrie 2020 devine director al Casei de Presă şi Editură Liberatea din Panciova. Este membră a Asociaţiei Scriitorilor din Voivodina (2004) şi a Uniunii Scriitorilor din România (2012). A publicat următoarele cărţi de poezie: Fascinaţia invizivibilităţii (Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2006), Nocturne (Panciova, Editura Libertatea, 2012), Cele mai frumoase poezii (Drobeta Turnu-Severin, Editura Lumina, 2021).
Volumul beneficiază de o excelentă prefaţă a criticului literar Florian Copcea, de ale cărui consideraţii nu avem cum face abstracţie, date fiind pertinenţa şi justeţea lor şi, nu în ultimul rând, pentru că are şi valoarea unui veritabil, excepţional ghid de lectură aplicată pentru cititorii şi, de ce nu, chiar pentru viitorii exegeţi ai poeziei Marianei Stratulat. Aşadar, redutabilul critic Florian Copcea semnalează dintru început „modernitatea, paradigm europeană” adoptată de poeţi importanţi din Voivodina, începând cu Vasko Popa, paradigmă care se remarcă prin „complexitate semantică, prin nonunivocitatea sensurilor” rostirii poetice. Identifică apoi factura cerebrală, reflexivă, gnomică a discursului liric, caracteristică dominantă sub semnul căreia eul poetic poartă „un profund dialog metafizic cu sinele său, se lasă antrenat într-un joc al trăirilor existenţiale, al realului şi al contrariilor”. Tot în acest sens se înscriu şi „meditaţiile asupra realului şi a sublimei stări a poeziei”. Sunt identificate cuvintele-cheie, recenzate în discursul poetic al Marianei Stratulat: „timpul, tăcerea, umbra, pasărea, piatra, cuvântul şi focul”, investite cu plurale sensuri, sugestii şi idei poetice în diferite asociaţii şi contexte. Este subliniat apăsat, în sfârşit, talentul poetei de a crea „sintagme bogate în valenţe stilistice”.
Deşi pregnanta originalitate a poeziei analizate face dificilă clasificarea ei, noi o apreciem ca postmodernistă, cu detectabile influenţe „paradoxiste”, venind direct de la sursă, în Voivodina, unde „paradoxismul” lui Florentin Smarandache (savant şi scriitor de origine română, care trăieşte şi creează în America) a declanşat o adevărată modă, prin intermediul revistei Lumina. Imaginarul poeziei Marianei Stratulat relevă, de asemenea, similitudini cu acela al poeziei suprarealiste şi cu tuşele şi ducturile puternice, exultante, ale poeziei (neo) expresioniste. De remarcat registrul colocvial al discursului poetic, predominant epicizat, ce încorporează biografisme şi notaţii din cotidianul anost. Rezultă „ficţiuni epice” (Ioan Flora) pe care autoarea le prelucrează în paradigmă parabolică şi alegorică, adică exact paradigma stilistică din ale cărei unghiuri analitice ne formulăm şi noi consideraţiile critice.
În această accepţiune, poezia care dă şi titlul volumului, Serpentine, este o parabolă existenţială amplă, indubitabil. Titlul însuşi este simbolic şi metaforic şi trimite la meandrele evenimenţiale şi la momentele afective ce marchează un destin omenesc în devenirea lui. Iar cuprinsul poemului, împărţit în scurte secvenţe, este, după opinia noastră, o succesiune de mici alegorii pe diferite motive tematice. Un singur exemplu: „Fantome şi realităţi, / trăiri şi reflecţii, / popasuri în serpentine, / la doar atât în clipa aceasta / se rezumă povara / pe care precum Sisif / o înalţ / spre nemărginire”. Secvenţă care prezintă, indiscutabil, toate notele stilistice ale unei concentrate alegorii a actului de creaţie – „povara / pe care precum Sisif / o înalţ / spre nemărginire” (s.n.). În paradigmă parabolică sunt scrise şi poeziile Noi şi Cronos, Coşmar, Femeia cu aripi, Circ şi altele.
Revenind la antologicul poem titular Serpentine, remarcăm faptul că are, între atâtea altele, şi darul de a preludia sugestiv temele dominante ale întregului volum: timpul în implacabilă curgere, descoperirea propriei identităţi, a sinelui profund, ideal, prin raportare la datele esenţiale ale realităţii şi meditaţia aproape obsesivă asupra condiţiei estetice a poeziei.
Versuri care trădează o acută, tulburătoare, uşor elegiac trăire a sentimentului trecerii şi petrecerii timpului: „Câinii timpului / din golul inimii muşcă”; sau alte versuri memorabile: „Îmbătrânesc ca un foc înfrigurat / în vatră”; ca să cităm, în sfârşit, integral secvenţa cu care debutează poemul şi care se constituie într-o admirabilă, rafinată alegorie: „Eu trec ca o umbră prigonită / şi aud în urmă cum plânge piatra / în care lacrima-mi creşte şi revarsă / strigătul păsării albe / înfometând / timpul”. Dar intarsii de trimiteri subtile, aluzive, la acelaşi motiv tematic sunt uşor detectabile în numeroase poezii: „ne-am conectat spiritul / la Sursa divină a Vieţii / să alungăm din noi moartea”.
Dar în volum sunt şi poezii întregi pe tema timpului ireversibil cu valoare de parabolă existenţială puternică, total angajantă de inteligenţă, spirit şi intuiţie, precum copleşitoarea Vis, din care ne limităm la a transcrie doar o secvenţă de o persuasivă, reverberantă de vibraţii lirice inefabile: „Acest crud vrăjmaş – timpul, / de-a lungul vieţii / din curiozitate / ne calcă în picioare / şi când lumea ne este mai dragă / ne strigă mai luminos / la poartă”.
Al doilea motiv tematic, căutarea febrilă, neliniştită a identităţii eului poetic, este, de asemenea, abordat în poezii ce se reţin. Un interes aparte suscită prin originalitatea şi prin limbajul liric în care sunt formulate reflecţiile pe tema actului de creaţie. Şi sunt atât de numeroase, încât, mozaical, pot contura din convingerile estetice încor-porate o sui-generis estetică a poeziei.
După cum am mai scris, sunt în volum şi câteva poezii întregi cu valoare de ars poetica, dar noi vom desprinde şi din acestea doar „plăcuţe”, cioburi pentru „mozaicul” estetic pe care ni l-am propus: „Noapte de noapte / (după miezul nopţii) / zidesc păduri la ferestre / (să nu-mi zboare / din vise / amintirea păsărilor înfometate / de nemurire)”; „răstignită eroic / într-un poem”; „şi corzile lirei îşi scutură tăcerea / deasupra neziditelor temple”; „Poezia ia mereu alte şi alte chipuri. / Apare din abis, / din apele subterane ale gândului”; „Poezia este rana / ce-mi spulberă umbra, / nemoarte”; „Numai cuvintele sunt nemuritoare / şi trec din gură într-alta/ neîmblânzite”; „Poezia: / grăunte de grâu / între o piatră / şi aripa cocorului – liră”; „Pentru un vers acoperit cu / o zăpadă de aur / am să-mi pun viaţa în joc”; „emoţiile / ca şi ideile / sunt nişte corzi de liră / care pot vibra / fără a fi atinse”. Şi, în sfârşit, aceste încântătoare, superbe versuri din poezia antologică Poetul: „Poetul nu îl mai roagă pe Dumnezeu / să-i dea / curajul de a vedea ceea ce nu e de văzut – / se spală pe mâinile pătate cu / sângele cuvintelor / şi din copacul ce i-a crescut în gând / scutură păsările albe. / Poetul îşi dă viaţa pentru un cuvânt nerostit?”.
Au fost percepute, desigur, „curajul” autoarei de a formula câteva definiţii ale poeziei mai mult decât interesante, care reliefează cu un plus de pregnanţăuna dintre cele mai preţioase note ale discursului liric: reflexivitatea sapienţială. De altfel, dimensiunea aceasta, gnomică, se poate spune că este una dintre dimensiunile esenţial structurale ale întregului volum Serpentine.
Aşa se face că versuri decupate din multe poezii, de un lirism dens, concentrat, devin veritabile aforisme sau definiţii, cum am mai menţionat: „Poemele încep precum un zid / de mănăstire să se ridice”; „Nu uitaţi ochii mamei lăcrimând / când zburaţi din cuib” (Maximă, n.n.); „În versul care îi creşte iarba / strălucesc un diamant, / un foc, o stea şi câteva aripi”; „Oglinda / deformează realitatea” (Paradoxism, n.n.); „Fiecare om poartă ca pe o mască / un Alter Ego, / al lui / sau inspirat de la Celălalt”; „Comoară de preţ / îmi sunt amintirile”; „Amintirile ţâşnesc / ca dintr-un burete stors / de apa neuitării”.
Mariana Stratulat are vocaţia formulărilor memorabile, la cote estetice înalte şi s-a înscris, fără îndoială, cu izbânzi literare de excepţie, în rândul celor mai importanţi poeţi din Voivodina, Novi Sad (Serbia) şi din România.
Victor RUSU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (260), ianuarie 2025