Chestiunea majoratului sau a minoratului cultural românesc a început să se pună în dezbaterile intelectuale din România după 1 decembrie 1918, când România s-a întregit, dublându-și teritoriul și populația, și când ea a devenit o țară cu un statut superior – prin poziție, teritoriu și demografie – celui dinainte în geopolitica europeană. Acum a fost depășit stadiul edificării culturale moderne, ilustrate magistral de marile spirite ale celei de a doua jumătăți a sec. al XIX-lea – Hasdeu și Odobescu, Ion Ghica, Titu Maiorescu, Eminescu, Slavici, Creangă și Caragiale. Totodată, un rol important l-au jucat analizele lui G. Ibrăileanu din Spiritul critic în cultura românească (1909), studiile lui E. Lovinescu Istoria civilizației române moderne (3 vol., 1925-1926), dar și șirul marilor sinteze de istorie ale lui N. Iorga (câteva dintre ele au fost: Istoria civilizațiilor, 1920; Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité, 1926; Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea şi legăturile lor, 1920; Istoria românilor și a civilizației lor, 1929). Toate acestea – și altele – au precizat chestiuni legate de identitatea românească, de alonja propriei culturi, de așezarea românilor și a culturii lor în ansamblul cultural universal și în familia de popoare latinofone. Acestora li s-au adăugat și contribuțiile eseistic-filosofice ale lui C. Rădulescu-Motru (Cultura română și politicianismul, 1904; Puterea sufletească; Psihologia ciocoismului, 1908; Poporanismul politic și democrația conservatoare; Naționalismul cum se înțelege. Cum trebuie să se înțeleagă, 1909; Sufletul neamului nostru. Calități bune și defecte, 1910), menite să fixeze jaloanele identitare într-un ancadrament interesat de sinteza aspectelor psihologice, politice și identitare ale vieții românești.
Au contribuit însă la precizarea problematicii legate de calitatea culturii române și eseurile publicate de Mihai Ralea, C. Stere, Nechifor Crainic, Nae Ionescu ș.a. în anii interbelici, încă din primul deceniu, cel al reconstrucției. Iar catalizatorul incontestabil al angajamentelor intelectuale pe calea acestei reflecții l-a constituit lectura unei cărți foarte frecventate în epocă: Declinul Occidentului (Der Untergang des Abendlandes, 2 vol. 1918, 1922) de Oswald Spengler. Alături de filosoful german a reținut pasional atenția și Hermann von Keyserling, cu Analiza spectrală a Europei (Das Spektrum Europas, 1929) ș.a.
Spengler a propus două idei care au captivat. Conform celei dintâi, culturile sunt cele mai mari entități ale vieții umane de-a lungul istoriei care, în sine, nu are niciun sens metafizic. Cealaltă idee a fost aceea de a imagina culturile ca pe niște ființe vii. În viziunea lui, culturile sunt organisme, iar istoria universală este suma biografiilor lor. Evoluția culturilor urmează legile evoluției individului uman, trecând prin copilărie, tinerețe, maturitate și declin. Autorul german identifica pe parcursul istoriei numai nouă culturi (egipteană, babiloniană, indiană, chineză, greco-romană, arabă, mexicană, occidentală și rusă).
Mesajul seducător al cărții lui Spengler a avut un impact remarcabil în cultura română a anilor 1930. Blaga, Cioran, Eliade, E. Ionescu și alți intelectuali activi în acei ani și-au pus problema aplicabilității viziunii autorului german la moștenirea și la configurația culturală românească actuală, încercând să stabilească unde se afla cultura căreia îi aparțineau.
În interviul pe care i l-a luat Mircea Eliade în 1937, vorbind despre Spațiul mioritic, Lucian Blaga spunea: „Într-o cultură majoră, copiii sunt creatori de istorie şi cultură majoră; de exemplu, Ioana d’Arc, Mozart, Rimbaud. Cultura minoră este creaţia oamenilor care au ca «vârstă adoptivă» copilăria; o conştiinţă naivă, cosmocentrică, fără simţul perenităţii. Am arătat toate lucrurile acestea, pe larg, în primul capitol al cărţii mele. Mi se pare foarte greu de precizat, însă, dacă una din aceste culturi – majoră sau minoră – este superioară celeilalte. Fiecare din ele au calităţi şi defecte care le sunt proprii. Un lucru este însă evident: cultura minoră, creată de oameni de orice vârstă, dar având toţi ca «vârstă adoptivă» copilăria – nu este o fază preliminarie, o etapă necesară în drum spre «maturitate», spre cultura majoră. Ea este autonomă, şi poate exista mii de ani de-a rândul, fără să se transforme – cum cred gânditorii morfologiei organiciste – într-o cultură majoră. Este drept că aceste transformări au loc câteodată, dar ele nu sunt necesare, nici fatale…” (Mircea Eliade, „Convorbiri cu Lucian Blaga”, Vremea, an. X, nr. 501, 22 august 1937, p. 10-11). Tot acolo, Blaga adăuga: „Cultura românească este o cultură minoră, având ca «vârstă adoptivă» copilăria. Un copil trăieşte cosmocentric. Ţăranul de pretutindeni, dar mai ales ţăranul român – care se păstrează şi astăzi autentic – este un politehnician. El singur e arhitect, plugar, cântăreţ, zidar. Fireşte, există şi la sat o diviziune a muncii, dar ea e infinit mai puţin riguroasă ca la oraş. Viaţa satului e totalitară şi cosmocentrică…” Reluându-și câteva pagini din lucrarea sa teologică, în convorbirea cu oaspetele său bucureștean mai tânăr Blaga relua deci tipologia culturilor pe care o formulase și plasa cultura română în zona minoratului cultural fără a socoti aceasta o descalificare.
Târziu, în 1976, Mircea Eliade continua să reflecteze la culturile minore în termeni care îl plasau în continuare în siajul meditației blagiene: „Și iarăși mă gândeam la destinul culturilor așa-zise «minore» pentru că creațiile lor nu circulă la nivelul și în tempo-ul celor exprimate în limbi accesibile” (Mircea Eliade, Europa, Asia, America… Corespondență, II: I-P, ed.cit., p. 396. Scrisoarea XXXIII trimisă de Mircea Eliade, probabil din Chicago, în 3 iulie 1976).
Cel mai preocupat de necesitatea culturii române de a ieși din minoratul pe care îl prezuma pe seama ei a fost Cioran. În cartea lui Schimbarea la față a României (1936), el revenea obsesiv asupra subiectului, abordându-l din diverse unghiuri. Gândurile lui își vădeau inspirația spengleriană fără efort. „Culturile mari sunt lumi, existența lor justifică monadologia” (Ibidem, p. 29) – interpreta leibnizian, dar metaforic, tânărul filosof, constatarea lui Spengler. Noutatea era că Cioran socotea că poporul român putea fi generatorul și depozitarul unei adevărate mari culturi. „Un popor devine națiune numai când ia un contur original și își impune valorile lui particulare ca valabile universal” (Cioran, Schimbarea la față a României, București, Ed. Humanitas, 2011, p. 48). Universalismul constituia marca măreției culturale, așadar, și ea trebuia sondată, urmărită ori, de ce nu, chiar și generată, căci „pentru ca un popor să poată naște din sine superstiția unei glorii universale, trebuie să dispună de dimensiuni universale în suflet”(Ibidem, p. 68). Se contura astfel un înțeles mesianic al destinului istoric al poporului. „Respirația istorică a unui popor este cu atât mai amplă cu cât misiunea lui e mai mare. De aceea, în toate culturile mari, dimensiunile viziunii mesianice se conturează în proporții grandioase” (Ibidem, p. 24). Cu cât putea fi mai vast mesianismul românesc, cu atât mai garantată era deci măreția culturală a românilor.
Pentru Cioran, „aspirația nemărturisită, dar constantă, a unui popor ridicat prin creații la mare cultură trebuie să fie închegarea lumii întregi în jurul său” (Ibidem, p. 12). Constituirea culturii române într-un centru de exprimare și de concentrare magnetică în jurul său a universalității semnifica centralitatea aducătoare de gigantism cultural. Eseistul din Rășinari era convins totuși că a încerca așa ceva era de prisos, transformarea râvnită fiind, de fapt, o imposibilitate. „România ar putea depăși cercul îngust al culturilor mici. Acest condițional definește condiția noastră. Că ea nu se va putea ridica niciodată la nivelul și semnificația culturilor mari este un fapt sigur, ce nu merită a fi discutat. Ceea ce poate și ceea ce trebuie să devină România este să atingă un sens istoric analog Spaniei sau Italiei, adică să-și marcheze existența prin glorii efemere” (Ibidem, p. 98). Problema stringentă era deci saltul istoric pe treapta următoare celei pe care se situa în acel moment cultura română: să obțină glorii culturale efemere, aliniindu-se astfel acelor culturi prestigioase ale Europei Occidentale care izbutiseră, pentru un moment istoric sau mai multe – dar nu pentru toate! – să obțină gloria, recunoașterea universală.
Cioran nu era lipsit de luciditate în estimarea chestiunii. El chema la mobilizarea oamenilor de cultură pentru a obține cele mai semnificative efecte ale strădaniei lor în direcțiile deja afirmate, singurele posibile, definitorii, ale culturii noastre preexistente. „La orice temperatură ar fi ridicată și pe mâna oricui ar cădea, cultura românească își are determinate anumite direcții pe care nu le poate modifica nicio lume de conținuturi, oricât ar fi ele de variabile și de divergente. Întrucât facem parte dintr-o cultură și suntem integrați procesului ei, activitatea noastră intră într-un făgaș despre care putem să nu știm nimic, el nu există totuși mai puțin. Ceea ce putem face este să dezvoltăm la maximum tendințe imanente nouă, dar nerealizate din toate motivele căderii noastre. Nu ne mai rămâne decât să începem a ne descoperi pe noi înșine” (Cioran, Schimbarea la față a României, ed. cit., p. 80).
În aceste rânduri se întrezărește și programul afirmat de prietenul și de congenerul lui Cioran și al lui Eliade, Constantin Noica, interesat, în anii 1964-1986, de identificarea/descoperirea, printre tinerii între douăzeci și treizeci de ani, a viitorilor ași ai culturii de performanță, care să propulseze cultura română la realizările cărturărești, artistice și științifice, dar mai ales filosofice, la care îndreptățeau premisele românești să se aspire.
De fapt însă cei care izbuteau, chiar pe atunci, să obțină maxima vizibilitate și recunoaștere românească erau prietenii săi din exil: Mircea Eliade ca istoric al religiilor, Cioran în calitate de gânditor nonconformist și pe cont propriu, fără adeziune la vreun curent de gândire îngrăditor, și E. Ionesco, marele dramaturg al absurdului…
Ovidiu PECICAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (260), ianuarie 2025