O poezie foarte bine organizată pentru întâlnirea cu cititorii este și cea cuprinsă în cartea de la Editura Grinta din Cluj-Napoca: Nina Hoza, Înflorim acolo unde trăim (postfaţă de Ion Cristofor, 2020). Spun bine organizată, pentru că ea își face ieșirea în lume având drept recomandare pe coperta a IV-a un poem în proză al poetei Ana Blandiana, cea mai de seamă personalitate feminină a poeziei române din toate timpurile. Iar cât despre postfaţa lui Ion Cristofor, ea este de fapt un eseu erudit de istorie a literaturii române, care înscrie noua producţie lirică într-un compartiment mai degrabă lateral, dar important al evocării florilor în poezia noastră. Dar ce este această poezie merită să știm dincolo de detaliile mai degrabă decorative, exterioare. Pentru că nu doar formatul editorial, atât de atent supravegheat, dovedește inteligenţă fină și simţire puternică, cât mai ales poezia din cuprinderea cărţii. Formal, această poezie utilizează o metodă a autoarei de a-și redacta versurile mai puţin întrebuinţată, întrucât procedează probabil cu ajutorul scrierii pe un instrument electronic, iar acesta îi facilitează redactarea simetrică în jurul unei axe care face ca de o parte și de cealaltă a ei versul să fie egal distribuit.
Pe alocuri, aceasta e o poezie narativă, ce încropește mici și imprecise legende, unde adesea participă ca personaj și Dumnezeu, desfășurate fără sfială și fără prejudecăţi. Alteori versul prinde o turnură deloc folclorică, dar se desfășoară ca un descântec. Și titlul cărţii și destule versuri din cuprinderea ei semnifi că o conștiinţă a unei insuficienţe de destin sau, mai degrabă, o renunţare amară, un abandon. De unde și titlul, sceptic și resemnat, aproape ca un blestem nerostit, ci doar insinuat. La acestea se adaugă uneori și o rostire oraculară ca în vechi texte mistice, speranţa unei minuni care nu mai vine, dibuirea pentru doar o bănuială de fiinţă imprecisă. Apoi sunt și evocările unor personaje ce alcătuiesc universul uman al poetei: tatăl, mama, bunicul fierar și altele care sunt mai degrabă simboluri de frumuseţe și suferinţă. În totul, e o retorică a unei mici exaltări și în miezul fiecărui poem stă, mai mult sau mai puţin, ascunsă o floare, întotdeauna alta, ca un cifru în care se îmbină efemerul cu veșnicia. În cele mai multe cazuri, e o lume lividă în tonuri pastel, mult atenuate, lume micșorată și plăpândă. În mod semnificativ, obrazul este de piersică, elementele vegetale abundă, iar suferinţa este drapată în pudoare și în discreţie.
E parcă pretutindeni un bemol al sentimentelor, o cuminţenie iremediabilă, o puritate de dinainte de facerea lumii. Ca într-un desen alb pe alb, contururile acestui univers liric sunt mai degrabă ascunse de atâta prea multă paloare pudică. În totul, avem de-a face cu o conștiinţă extinsă, ce include spaţii din mit și dintr-o amintire ce transcende existenţa noastră diurnă. Sunt de așteptat următoarele cărţi ale tinerei poete din Sighetu Marmaţiei, pentru a afla ce succedă palidei profuziuni florale a poeziei sale de acum.
Când scriu despre cartea unui autor pe care nu-l cunosc și despre care nu știu prea multe, atunci apelez la informaţiile de pe internet. Procedând tot astfel și în cazul Ninei Hoza, am avut surpriza să găsesc fotografia părinţilor acesteia: doi inși aparţinând lumii rurale din Maramureș, costumaţi în stilul local, dar deloc festiv, nu cu acele produse kitsch atât de răspândite prin mass-media, încât cele adevărate nu mai au cum fi văzute. M-au frapat îndeosebi poziţia celor doi, rectitudinea lor, frontalitatea, întocmai ca aceea a faraonilor din sculpturile de acum mii de ani. Deși oameni de rând, totuși ei alcătuiesc o pereche regală, o regină și un rege, fără nici cea mai mică ostentaţie, dar cu o măreţie inegalabilă! De la ei descinde poeta de azi.
Ion PAPUC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (260), ianuarie 2025