„Trestia gânditoare știe că moare.
Să adăugăm numaidecât:
și, cu toate astea, moare.”
Vl. Jankélèvitch, La mort
Aș fi vrut să scriu o carte despre moarte. Paginile ce urmează sunt impregnate până la destrămare de această dorinţă. Așa deschideam primul volum din Știința morții, apărut la Editura Dacia în 1995. Vorbind despre cel de-al doilea volum, apărut la Paralela 45, în 2001, spuneam, plănuind o a treia încercare: Dacă voi simţi nevoia să încep tot cu „aș fi vrut să scriu o carte despre moarte”, va însemna că încă n-a venit vremea s-o întâlnesc și să tac adânc despre ea… Reluam subiectul în Despre feminitate, moarte și alte eternități, în 2006, și încă o dată, în 2012, cu Moartea la purtător. Stări și cuvinte. Se numea astfel, fiindcă acest titlu acoperă foarte bine „pariul” meu pe muritudine. Am inventat termenul muritudine („finitudine” doar l-am nuanţat!), fiindcă am dorit un cuvânt care să numească faptul-dea-fi-muritor. Moarte înseamnă și stare complementară vieţii, dar și actul de a muri, ceasul morţii. „Mortalitate” nu-l pot desprinde de sensul statistic. Muritudine vrea să însemne complexitatea destinului de muritor.
Titlul primelor mele cărţi despre moarte prelua o sintagmă din laboratorul eminescian. „Geniul morţii” fusese precedat de „știinţa morţii”. „Știinţa” înseamnă deopotrivă a ști, a fi în cunoștinţă de cauză, și a ști să faci ceva, a stăpâni o artă. E dublul sens al morţii care poate fi învăţată.
Cu moartea la pândă, ca posibilitate oricând realizabilă, știindu-mă muritoare, trecătoare, provizorie, lucrez în limitele și dimensiunile unei vieţi omenești. Cărţile mele despre moarte nu s-au născut dintr-o aplecare macabră. Am o foarte veche obsesie a morţii (mimam moartea, pe la vreo trei ani, cu multă dexteritate), însă ea nu se traduce în predispoziţii funebre și nici în spaime. Simplu spus, nu uit nicio clipă că sunt muritoare. Mi se pare „calitatea” mea esenţială. Așa stând lucrurile, ocolesc orice ofertă de amăgire, indiferent din ce parte ar veni ea: ţin la distanţă și fireasca uitare omenească, dar și ofertele venite dinspre religie. Nu cred în viaţa de apoi ori în nemurirea sufletului, nu cred că răspunderea propriei mele vieţi ar putea cădea în seama altora, oameni ori zei. Moartea intră firesc în definirea mea, o gândesc cu luciditate și cu ceva care se poate numi seninătate. Toate întâmplările vieţii mele au altă greutate din perspectiva morţii asumate, intravitale. Mi se pare mai… eficace să trăiești cu propria-ţi moarte decât împotriva ei. Să trăiești responsabil și în stare de veghe fiecare clipă, fiindcă ele, clipele, ţi-s numărate, nu să trăiești la voia întâmplării, fiindcă, oricum, tot acolo ajungi…
Nu mi-e frică de moarte. Adică nu așa se poate numi ceea ce simt. Relaţia mea cu moartea e mai complicată. Nu i-am dat încă un nume. M-a intrigat dintotdeauna atitudinea oamenilor din jurul meu faţă în faţă cu finitudinea. Spectacolul și scandalul social care însoţesc moartea mi s-au părut mincinoase și alienante. M-am simţit întotdeauna o alcătuire de trecut și viitor. Trecutul nu poate fi uitat, iar viitorul se coace încet în noi. E acolo de la început, oricând „răspunzător”. Asemenea acelui uimitor înainte românesc, care spune deodată despre spaţiul din faţa mea și despre timpul din urmă-mi.
Dacă la șaisprezece ani puteam să-mi „decupez” scheletul într-un exerciţiu, deloc macabru, de conștientizare a muritudinii, pe la cincizeci de ani trecerea era cea care mă îmbia cu aparenţele sale. Mâna care scria era mâna mamei mele de când avea și ea cincizeci de ani. Un fel de a mă uita peste umăr ori de a-mi încrunta sprâncenele era al tatălui meu. Eu eram ei. Bătrâneţea lor înainta în mine, îmi preda gesturi și forme, mi se încredinţa. Fiica mea nu simţea încă toate astea, dar avea să le simtă. Tinereţea ei și bătrâneţea lor se certau și se împăcau în mine. Când cearta și împăcarea avea să înceteze… Cincizeci de ani e vârsta la care cumpăna poate fi/este desăvârșită. O parte din tine crește în copiii tăi tineri și puternici. Cealaltă parte e deja obosită de drum, apune dimpreună cu părinţii tăi foarte bătrâni și tot mai fără de putere. Moartea fiind o stare de spirit – nu o experienţă – și tu fiind ceea ce te gândesc ceilalţi, cei legaţi prin sânge cu tine, vârsta de mijloc seamănă
cu o sfâșiere.
Cum visele sunt locurile mele cele mai importante – singurele care au rămas mereu ale mele, celelalte, locurile reale și formatoare, dispărând o dată cu vârstele mele succesive undeva înăuntrul minţii –, e firesc, pentru mine, ca ele să fi e mereu locuite/populate de fi inţele cele mai ale mele, părinţii. Murind, amândoi mi s-au încredinţat. Partea mea de moarte a crescut, însă nu macabru, nu înspăimântător. Fără-de-răspunsul morţii lor mi-a crescut nemăsurabil răspunderile. Am rămas urma lor aici și le ţin locul atâta timp cât departele e încă departe.
Moartea celor apropiaţi te pune mai acut în relaţie cu propria ta moarte despre care nu știi și nu poţi ști nimic. Celălalt te lasă și mai singur, și mai neștiutor faţă în faţă cu moartea, dar, în același timp, într-o relaţie, în mod paradoxal, mai strânsă cu ea. Ești mai aproape fără să vezi ori să știi mai mult. Sfârșitul e mai aproape ca oricând și înţelegi într-un fel de necuprins în cuvinte că a fi înseamnă a muri. Ignorarea morţii e fuga de propriul eu destinal. Spaima de moarte e spaimă a vieţii. De aceea, se moare, omul e muritor, dar nu eu, nu acum, nu încă. Suntem, cred dimpreună cu
Lucretius, uniunea dintre gând și trup. Această uniune dintre materie și spirit este viaţa în accepţiunea accesibilă omului. Deocamdată. Nu exclud cu totul posibilitatea supravieţuirii uneia sau alteia și chiar a capacităţii lor autonome de expresie. Dar e ceva ce nu mă mai privește, o dată ce eu, uniunea, m-am spulberat, am încetat să fiu. Facultatea de a gândi veșnicia a dus la concluzia că
trupul muritor e un accident din care se poate, la o adică, ieși. „Însoţirea” trupului cu sufletul, asemănătoare unei vieţi conjugale furtunoase (după Jankélévitch, La Mort, Fammarion, 1966), n-are la îndemână divorţul. Căci, despărţite, cele două nu pot trăi și nu există nicio singură dovadă că ar putea-o face.
Omul e surprins de moarte fiindcă știinţa morţii nu e înnăscută, iar societatea nu și-o ia în sarcină. Prosperitatea, succesul, progresul se definesc, toate, prin ocultarea finitudinii. Într-o lume fascinată și modelată de comunicare, moartea poate apărea ca indecentă, căci retează relaţia. Insuportabil și dătător de panică, „fără-răspunsul” ei se cere „mușamalizat” prin scenarii acceptabile ale muritudinii. Faţă în faţă cu timpul și cu moartea, ambele ne-reale, adică de necuprins în formule/forme direct palpabile, dar, totodată, foarte „reale” consumatoare ale fi inţei muritoare, omul are doar soluţia ficţiunilor în lanţ care să-i furnizeze surogate de adevăruri liniștitoare.
Omul nu este om fiindcă se cunoaște pe sine, ci fiindcă vrea să se cunoască în ciuda instrumentelor imperfecte. Farmecul vieţii stă în indicibil, în misterul pe care și-l apără împotriva oricăror chei. Literatura și știinţa se umanizează prin redescoperirea umbrei, a vagului, a abia-presimţitului. Învolburarea gândului mai presus de faptă. Visul și fantasma coexistând pașnic cu realul și raţionalul, ba, mai mult, legitimându-le în ordine umană. Metafora ca speranţă. Măreţia omului, în descrierea lui D.D. Roșca, stă în aceea că, încordat interior, creează „în ciuda tulburătoarei indiferenţe a Universului” și sub spectrul „provizoratului definitiv”: ,,să nu totalizăm experienţa nici într-un sens… s-o acceptăm ca egal de reală sub ambele aspecte mari ale ei: să nu uităm niciun moment că e inteligibilă, dar și neinteligibilă; că e rezonabilă, dar și absurdă; cu sens, dar și fără sens…” (Existența tragică).
Muritudinea este o fatalitate, dar viaţa însăși, prin tot ce face împotriva morţii, o justifică. Fără zbaterea vie, moartea își pierde semnificaţia – absolutul ei este relativizat de forţa creatoare hărăzită omului. Așadar, dacă omul nu poate alege să nu moară, poate alege, în schimb, să trăiască în ciuda morţii, asumându-și limitările acesteia.
Irina PETRAȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (260), ianuarie 2025