Vasile Trif (născut în 1975, la Baia Mare; absolvent de Teologie și Filosofie la Universitatea „Babeș-Bolyai”, apoi de Arte plastice la Montréal) trăiește din anul 2006 în Canada. Este preot la Biserica Ortodoxă „Sfântul Mare Mucenic Pantelimon” din localitatea Saint-Eustache.
A debutat cu volumul Fiul în risipire în 2012 (Ed. Risoprint, Cluj-Napoca). Îi găsim semnătura în diverse publicații literare de la noi și din alte țări. E prezent, de asemenea, în antologii colective din România, Canada și SUA.
Între preocupările sale figurează și arta vizuală. Reținem, în acest domeniu, expozițiile personale și participarea cu lucrări la câteva expoziții de grup în Canada și în SUA. Fie că sunt icoane pe sticlă, acuarele, realizate în tehnică mixtă, în linogravură sau colografie, creațiile lui pleacă de la poeme, prelucrând totodată semne și motive din pictura bizantină și din mitologie.
***
Pescuirea minunată/La pêche miraculeuse, ultimul volum de versuri al lui Vasile Trif, a apărut în anul 2024 la Editura Școala Ardeleană, în ediție bilingvă (românăfranceză).
Poemele sunt traduse de către autor și de poetul, lingvistul și traducătorul Jean Poncet, din Marsilia (cunoscut îndeosebi grație antologiei dedicate lui Lucian Blaga, cea mai importantă transpunere în limba franceză a poeziilor acestuia, precum și prin traducerea operei unor poeți contemporani, precum: Ana Blandiana, Horia Bădescu, Cezar Ivănescu, George Vulturescu, Cassian Maria Spiridon).
Cartea, cuprinzând șaptezeci de poeme, e ilustrată cu lucrări proprii, creațiile plastice fiind însoțite de un comentariu al lui Andrė Seleanu, jurnalist, reputat critic de artă și curator de expoziție, de origine română.
Coperta a patra conține un text semnat de Horia Bădescu – poet, prozator, eseist, traducător de prim raft din literatura noastră actuală.
Avem așadar trei nume care girează pentru poetul și artistul vizual Vasile Trif.
Înșiruirea aceasta de „date” poate părea „nerelevantă”: la o iute privire, am reține doar numele de pe coperta din față, al celui care semnează opera, iar de astă dată, și ilustrațiile. E, incontestabil, truda sa de ani și ani (de-o viață, dacă punem la socoteală timpul petrecut în singurătatea bibliotecilor). Este deopotrivă un aspect care ne îndeamnă să cugetăm la diversitatea competențelor implicate în producerea și receptarea unei opere literare. Până la urmă, ce se așteaptă de la autor? Ce se așteaptă de la cititor?
Există, pe de altă parte, ceea ce se cheamă „dreptate literară”. Ca să ajungă cartea la noi, contează și traducerea, și editarea, și întocmirea copertei, și textele de escortă. Pescuirea devine astfel împreună-lucrare, una căreia i se alătură mai apoi și cititorul. Laolaltă, aceștia toți caută miezul miezului. Demersul, cu bucuriile și primejdiile ce-l însoțesc, transformă actanții, îi așază în deschidere, îi pregătește pentru o hrană anume. Dacă apostolul Pavel – găsim scris în textul de însoțire al lui Horia Bădescu – „își asumase condiția de pescar de oameni, Vasile Trif se arată aici pescar al transcendenței pe care o restituie viețuirii umane. Pescuire a minunii care ține în firea ei existența. Totul construit în jurul trinității: lumină, iubire, cuvânt. Unde rolul primordial îl are cuvântul”.
Din această perspectivă, între poeme și lucrările plastice ale autorului se ivesc trasee subterane, teme și motive nomade, cu semnificații ce se refuză cunoașterii superficiale.
Să ne imaginăm, de pildă, că ne aflăm în Poiana luminii (sau în „cuibarul inimii”, cel din poemul Erupție), spațiul sacru unde ne îmbie Vasile Trif odată cu poemul din fruntea volumului. E o artă poetică acesta și lămurește câteva dintre coordonatele demersului său liric. La loc de cinste se află menirea cuvântului, a poeziei, puterea lor întemeietoare: „În poiana luminii / cuvintele ce-şi leapădă pielea / asemeni unor şerpi / urzesc în tăcere / din spuma lor / piatra înţelepciunii / cine-o atinge / fără să fie muşcat / se cuminecă / din începuturile lumii”. E o tăcere cu miez aici, nicidecum goală, este însăși condiția spovedaniei. Cum și a ascultării. Căci nu oricine e vrednic să asiste la nașterea noului univers.
Și nu orice privire face față.
Credem că, pentru Vasile Trif, tăcerea nu doar comunică – sau rodește – mai mult decât cuvântul (cu care e destul de „zgârcit”, am spune), dar mai ales îl învăluie într-un fel de aură, sporindu-i astfel misterul și îmbiind cititorul la dezlegări mai adânci. Ca să-și dea lumii cuvântul – adică pe sine, ființa unică dinlăuntru –, el cere, la rându-i, o empatie și o dăruire integrale, cu tot ce ține de personalitatea celuilalt („au început să murmure / să strige / și să simtă abia acum / când le venea zbaterea ca turnată / la marginea apelor / cum e să fii celălalt / și să te doară lumea lui” – La marginea apelor).
Împărtășirea din și prin cuvânt se metamorfozează în felul acesta în cunoaștere a Ființei artistului și, în egală măsură, în trăire a minunii din poiană. Spus altfel, acolo are loc întâlnirea cu lumina adevărată.
Este ceea ce poate dărui poezia lui Vasile Trif lectorului care știe unde și cum să caute, care știe să adulmece „mirosul unei gutui / într-o mare de magnolii” (Interferențe). Numai așa va putea recunoaște, în cosmosul abia închegat, mărturia/urma celui care a zămislit-o („În zori / marea și-a lepădat straiul de smarald / și pielea impregnată de alge și scoici / mirosea a corăbier” – În zori).
Poiana se constituie astfel, dacă ținem seama și de interpretarea poetului dintr-un interviu acordat Evei Halus (Arta – simboluri în descifrarea realității heteroclite de azi. Convorbire cu părintele artist Vasile Trif), în punct esențial de trecere, în fantă care permite accesul la lumea dinlăuntru. „Fiecare artist – opinează autorul – e într-o continuă căutare, pentru a găsi propria lui manieră de a se exprima, propriul său stil. De multe ori căutăm mult în afară, până realizăm că avem răspunsurile în interiorul nostru.”
***
Să ne întoarcem la privire. Observăm că nu orice fel de privire se potrivește cu afunzimile universului creat de poet. Ochii deschiși prea larg îi ucid tainele, gândul se cere, în cazul de față, însoțit de căutările sufletului și de credință. Stau dovadă, în economia lexicală a volumului, și structuri precum: „la atingerea genelor” (Cetera), „clipind din gene” (Îngerii), „în pridvorul pleoapei” (Vindecare), „printre pleoapele întredeschise” (Fereastra), „pleoapele lumii” (Haiku).
E o privire care alunecă între lumi, care nu mușcă ceea ce vede. Ea se folosește și de intuiție („privirea să-ți fie limpede precum vitraliile prinse-întreolaltă / în care lumina și-a făcut cuib” – Interferențe). Caută misterul, ceea ce nu se vede. Ori se străvede cu privirea dinăuntru. Ea adulmecă în parte, doar fâșii de lumină, gene (e ispititor acest joc al sensurilor, căci geană nu este doar „pleoapa”, ci și „dunga”, „fâșia îngustă de lumină”). Cum spuneam, privirea nu apucă realul (nu îl ia în posesie, acaparator), ci îl mângâie, în mădărește (numai „pipăitul privirii” „desface nevăzutul” – Zbor). E senzuală, așa cum sunt – în viziunea lui André Seleanu – culorile din ilustrațiile ce însoțesc cartea.
Remarcăm, de asemenea, că, pentru Vasile Trif, poezia implică o serie de corelații cu varii domenii ale vieții și ale cunoașterii, îndeosebi cu religia. Este, credem, una dintre modalitățile în care ființa auctorială își trăiește religiozitatea, în care simte aproape divinul. Este, nu încape îndoială, iubire față de Dumnezeu, propovăduită de astă dată nu din amvon, ci prin creația poetică proprie. Este felul său de a-l căuta pe Dumnezeu, de a-l înțelege, precum și o dovadă că sacrul se află în fiecare dintre noi. Este, așa cum scria Augustin în Confesiunile sale (III, 5), „cel mai dinăuntru decât propria mea intimitate – interior intimo meo”.
De aici și bogăția de simboluri din vechile scrieri, simboluri ale căror semnificații autorul le împrospătează și ni le aduce în preajmă. Spunem, de aceea, că poezia părintelui-poet Vasile Trif ne apare, în același timp, drept un exercițiu de conștientizare a descompunerii („Se-ntoarce pământul în mine / precum o brazdă tăiată adânc / în zorii zilei” – Oglinzi; „Lume / cu sufletul prins între patru scânduri frumos arcuite / ce te cânți ca o ceteră?” – ***), dar și ca o tentativă de sfidare a vremelniciei prin fapta care durează, prin cuvânt, prin întemeiere: „n-avem om / n-avem vânt / să ne desfacă / de pământ / și vântului / i s-a făcut milă / și desfăcutu-s-a-n cuvânt” (Vindecare).
Știm: nu e vindecare deplină poezia, căci nu eliberează ființa de măreția și tragismul condiției sale. Însă iarăși știm că ajută. Ostoiește sufletul. Și ne îmbie la o altă privire asupra lumii, la transformare într-o versiune a noastră mai bună, mai frumoasă, împlinită.
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (258-259), noiembrie-decembrie 2024